Pot deja să spun că am trăit o viață de om și am trecut prin destule încercări, majoritatea dintre ele fiindu-mi bun prilej de învățătură. Dacă mă gândesc de unde am plecat pe cărarea întortocheată a vieții și unde am ajuns după atâția ani petrecuți prin lume, parcă mă cuprinde o teamă nedeslușită , o frică de parcursul societății în deceniile trăite. Am avut bucurii și întristări, reușite și eșecuri, ca orice om. Anii copilăriei îi mai percep ca pe o perioadă în care cei maturi impuneau pruncilor reguli de comportament stricte și obligatorii, iar metodele cu care o făceau erau diverse, de la vorba bună la cele mai năstrușnice, dar eficiente pedepse, pentru că, vorba unui hâtru, „bătaia e ruptă din rai”. Rar se ajungea totuși la pedeapsa corporală și doar când nervii prea încercați ai educatorului cedau. Cei mai mulți din generația mea eram opriți de la greșeală de un cuvânt foarte adânc întipărit în conștiințele noastre: „Rușine”. Desigur erau și copii pentru care noțiunea avea mai puțină greutate. Azi înțeleg că de rușine știau cei mai evoluați sufletește în a căror structură morală exista deja germenele a ceea ce se cheamă „ demnitate”. Știu că din punct de vedere fiziologic, copiii care află despre rușine și demnitate se dezvoltă la fel ca și cei cărora nu prea le pasă și acceptă corecțiile, în fond rușinoase. Pentru că într-o colectivitate sănătoasă și la un popor cu adevărat civilizat, normele de conduită au o importanță majoră, caracterizând neamul. Din punct de vedere al reușitei personale lucrurile sunt ceva mai încurcate, apărând discuția despre diferențele de mentalitate. Cei care știu ce înseamnă rușinea susțin că „ obraznicul mănâncă praznicul”. Ceilalți sunt de părere că, nu se putea altfel, „ cu rușinea mori de foame”. Observația asta mi-a îngăduit să înțeleg, până la un punct, viața politică. Ce încă nu am înțeles pe deplin, dar cu trecerea timpului văd că mi se dezvăluie, este cum poate să decadă în așa hal specia umană încât să-și contrazică natura, legile divine, cutumele și învățăturile din bătrâni alungând firescul și promovând deviațiile de comportament, fără ca măcar cineva din comunitate, rămas cu mintea întreagă să nu se revolte, fără ca vreo instituție care se consideră apărătoare a moralității și normalului să intervină și să frâneze decadența care cuprinde ca o pecingine lumea. Nu cred și nu accept că speciei umane i se poate permite orice rătăcire doar pentru că este alegerea sa să afișeze manifestări de cea mai joasă speță și permițându-i să înlocuiască stabilitatea cu haosul. Totuși, lecțiile despre rușine și demnitate erau mai bune decât libertatea smintită indusă cu subtilitate în prezent. Greșesc?
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 