Mama s-a născut pe vremea treieratului, pe la sfârșitul lunii lui cuptor. Se tânguia în glumă că aproape în fiecare an, de ziua ei, mergea pe câmp în urma gloriei (combinei de treierat grâu) la strâns pleavă pentru a avea provizii de mâncare, pe iarnă, pentru animale. Strângea multă pleavă, căci era bună pentru vite, în loc de șișcă și o mai folosea și pentru așternutul animalelor, să le țină de cald și de curat. La sfârșitul lunii iulie, parcă era făcut anume, prindea rând la combină chiar de ziua ei. Stătea câte o zi întreagă în colb (praf) și strângea grămezi mari de pleavă, pe care, apoi, un căruțaș cu care se tocmea dinainte, o transporta în ogradă, în câteva rânduri… Erau mulți căruțași în sat, pe vremea Colectivului: moș Varâle, moș Bujor, Radu lui Vasâlan, Fănică al lui Buțac, Costache al lui Nucă, Vasile a lui Tavian și alții. Unii, aveau faetoane cu roți de cauciuc. Alții, aveau căruțe cu roți de fier, zgomotoase, ce făceau să sară pietrele de pe drum în urma lor. Noi, copiii, odată cu seara, pândeam când se întorceau căruțele de pe țarnă (câmp) și țac! Ne suiam cu picioarele pe frână, în spate, câte doi sau trei prichindei, mergând câte o bucată de drum bună! Căruțașul se făcea că nu ne vede, ne lăsa să ne bucurăm, că doar calul, cu o mică povară în plus, pentru el, era tot una! Alteori, ne vedea și după vreo câțiva zeci de metri, trosnea cu biciul spre noi ca să ne sperie și fugeam de mâncam pământul… Dar bucuria noastră era mare, că mergeam cu căruța, clandestin și aveam cu ce ne lăuda în fața prietenilor de joacă.
Câteodată, se întâmpla să mergem cu căruța și oficial, nu numai clandestin. Era atunci când munceam cot la cot cu părinții, la strâns fân, paie, strujeni, sfeclă, popușoi și barabule. La sfârșitul lucrului și a încărcăturii, ne era îngăduit de către părinți și oficial, de către căruțaș, să urcăm sus pe saci ori pe claia cu fân. Parcă dura o veșnicie călătoria. De sus, până acasă, priveam curioși prin ogrăzile oamenilor și de era seară și nu erau trase perdelele, ne uitam în case de vedeam până pe cuptor! Și câinii, băteau (lătrau) de crăpau!
Despre moș Radu lui Vasâlan și femeia lui, mi-a rămas amintire frumoasă.
Îmi pusesem în gând să cropesc oleacă de casă. Aveam vreo doi bănuți și voiam să cumpăr ceva lemn, grinzi și scânduri din târg de la Verești ( județul Suceava). Ne-am pus la sfat și am stabilit ca într-o duminică dimineață, să ne sculăm devreme tare și să purcedem la drum. La ora patru, pe întuneric, le băteam în poartă.
„-Care-i acolo?”
„-Eu, nene Radu!”
„-Vină-ncoa, fa copchilă, să bem o cafe neagră, ș-apu ne-om duce!”
Femeia lui, tanti Zorica, se îmbrăca. Focul era aprins în sobă, iar el a pus apă într-o cană de tablă, curată, a pus-o pe plită și când a început a da în clocot, a turnat trei linguri mari de cafea de s-a făcut un miros de minune, la ceasul acela!
Eram afară, într-o bucătărie de vară, construită lângă șură. Ușa era deschisă. În fața ușii, aștepta un câine mic și negru, frumos foc! Nu s-a clintit din loc până nu am fost gata de drum. Am băut noi cafeaua, apoi, au suit câinele în căruță, noi ne-am suit pe scândură, ne-am învelit cu pături să nu ne fie frig și au dat bice calului, să ajungem spre târgul Vereștiului.
După vreun ceas și ceva, am ajuns cu bine. Moș Radu, bărbat gospodar, se pricepea la lemn pentru casă.
A ales grinzi și scânduri de o frumusețe! S-a tocmit, am plătit, s-a făcut încărcătură și am avut timp să umblăm prin târg de capul nostru, printre țoale, bulendre, încălțări, lighene și lucruri bune de mâncare. Îmi amintesc că tanti Zorica și-a cumpărat atunci patru tămburele (scaune fără spătar) că tare i-au fost dragi.
La întoarcere, am zăbovit în satul Reuseni, la o ruda de a lor, care ne-a pus la masă și ne-a umplut străchinile cu găluște (sarmale) și paharele cu vin roșu.
Veselie, voie bună, bucuria revederii lor ne-a ținut acolo câteva ceasuri bune!
Calul își pierduse răbdarea și tot călca pasul într-un loc.
Spre după amiază, am ajuns cu bine acasă.
Am făcut împreună câteva drumuri de acest fel, că legaserăm o prietenie frumoasă, plină de complicitate. Îmi era drag sa merg cu ei, eram și oleacă de neamuri.
Mi-au rămas în amintire glumele lor, râsul, voia bună, căci ei s-au dus pe calea fără de întoarcere.
În scheletul casei, există și lemn cumpărat împreună cu ei în acele duminici…
Căruțe nu mai sunt acum. Drumurile de țară, cu chiu cu vai, s-au asfaltat până la urmă.
Oamenii acuma sunt fudui (mândri), au mașini de lux, nu mai merg cu căruța.
Timpurile se schimbă, amintirile rămân, despre oameni și locuri și fapte!
Ce ar fi viața dacă ar fi numai lux?
Și îmi mai amintesc încă, faptul că atunci când eram eu mică, doctorul sau primarul erau transportați tot cu un fel de căruță, i se zicea „brișcă” în zona noastră, ca un fel de trăsură….
AUTOR: Daniela Andries
Jurnal de Bucovina 