În vara lui 2014, când clasa a cărei dirigintă fusesem finaliza liceul, am făcut cum este tradiția, fotografii de absolvire. Fixasem ziua pozelor împreună cu o doamnă fotograf apreciată pentru calitatea lucrului făcut cu profesionalism și seriozitate. După ce toți elevii îmbrăcați de sărbătoare, în cămăși si bluze albe s-au fotografiat, au venit în clasă pe rând colegii mei, profesorii care predaseră elevilor mei, pentru ca și dumnealor să apară în albumul de absolvire. Printre aceștia și profesorul de științe socio-umane Micuță V. După ce s-a fotografiat, mi s-a destăinuit că a rugat-o pe doamnă să îi facă o fotografie de 10/15 și m-a rugat să am grijă să i-o înmânez atunci când pozele vor fi gata, zicându-mi: „După 50 de ani adun în fiecare an câte o fotografie ca să văd cum mă schimb, cum îmbătrânesc de la un an la altul.” L-am asigurat pe distinsul coleg că voi avea grijă de acest aspect, ceea ce am și făcut în scurt timp.
Adevărul este că m-a pus un pic pe gânduri ideea aceasta a studierii transformărilor ce apar pe chipul uman în timp. Am realizat pentru a nu știu câta oară că suntem trecători prin lume, că din oameni rămân faptele, pozele și amintirea celui ce a trăit cândva. Desigur, m-am gândit, colegii noștri, profesori de filosofie și alte discipline socio-umane se gândesc la asemenea lucruri, citindu-i pe Platon, Descartes sau Kant, pe când noi, ceilalți, mai ales doamnele, mai discutăm despre o rețetă nouă de zacuscă, despre câte o durere de genunchi și remedii care să ne-o aline sau pur și simplu despre prețurile la alimente și că uneori nu ne înțelegem cu copiii sau cu soacra.
Eram colegă cu profesorul Micuță din ’93, chiar colegi de comisie metodică, dar, în afară de bună ziua și discuții foarte scurte despre elevi de obicei, despre școală, nu ne spusesem nimic altceva, niciodată. Îl simțeam închis într-o carapace , într-o armură, din care niciodată nu răzbătea nimic. Nici despre copiii dumnealui nu vorbea, nici despre soție, profesoară la un alt liceu. Mă obișnuisem cu prezența dumnealui în cancelarie, aprinzând țigări una după alta, căci fuma mult. Era un taciturn. Dar și când intervenea într-o discuție se vedea din felul în care își argumenta punctul de vedere că este un om deștept, cu o gândire profundă, care pe mine mă eclipsa.
În CP lua cuvântul des când se dezbăteau probleme, situații complicate, când se luau hotărâri importante și eram consultați. Cuvântul dumnealui avea greutate, echilibra situația, căci nu era întotdeauna de acord cu toate propunerile. Și tocmai discuțiile în contradictoriu ne ajutau să luăm deciziile corecte, căci experiența își spunea cuvântul.
Cred că prima dată când am vorbit mai mult cu dumnealui a fost când a susținut inspecția pentru gradul l. Era emoționat, alerga de la cancelarie spre clasa în care urma să desfășoare ora cu catalogul în mână. Dumnealui care mergea de obicei încet, călcând agale, alerga. Nu îmi venea să cred!
Abia după ce soția i s-a îmbolnăvit fiind internată și operată la București i-am simțit trăirile, l-am văzut uman. Am simțit atunci că impasul prin care a trecut l-a umanizat, transformându-l total. Am simțit cum încet-încet carapacea începea să dispară.
Feedback-ul elevilor atunci când vorbesc despre profesorii lor nu e mereu pozitiv. Chiar și copilul meu care și-a stimat toți profesorii, pe colegii mei, pe care i-a cunoscut de la 2 ani, spunea despre profesorul Micuță că e foarte exigent, că e dur și îi ironizează fin. Erau mulți și elevii care îl iubeau, nu numai din clasa la care era diriginte.
Cum fumatul șubrezise sănătatea domnului profesor, acesta ajunsese ca prin 2006-2007 să nu se mai poată deplasa la liceu decât cu taxiul, deși avea o distanță foarte mică de parcurs. Tromboze, obturații ale arterelor de la picioare și fibrilația arterială l-au determinat să renunțe la fumat. De-ar fi făcut-o mai devreme!
Deși copilul meu bombănea când îl rugam să îl ducă acasă cu mașina pe domnul profesor, fiindcă îi dăduse o notă de 5 la filosofie, fiind corect în evaluare și neținând cont că e copilul unei colege, totuși îl ducea și îmi spunea apoi cum îi strângea mâna bărbătește, părintește și îi mulțumea.
Nu cred că domnul profesor a lipsit vreodată de la școală, cu excepția concediului medical din cauza gravelor probleme de sănătate.
Nici în zilele de iarnă veritabilă, când temperatura aerului cobora sub 0⁰,nici la începutul lui septembrie când vara nu se lăsa dusă și era caniculă.
Obișnuiam ca la 1 septembrie când începeam școala și ne revedeam, să ne îmbrățisăm între noi, colegii. Deși altădată dumnealui răspundea la salut scurt, sec, parcă indiferent, de când s-a îmbolnăvit, profesorul Micuță ne strânge mâinile și ne pupăm pe obraji. I-am simțit mâinile calde, emoția în glasul un pic tremurând și lacrimi în ochi, așa cum îl simțeam pe tata când ne luam rămas bun în gară când mă întorceam acasă după ce îi vizitam.
În primăvara lui 2019, înainte de vacanța de Paște, într-o luni am ajuns la liceu la 7.55. Aveam ore de la 8. La intrarea în liceu, pe un scaun, stătea profesorul Micuță. L-am salutat. Mi-a făcut cu mâna. Am crezut că a obosit urcând treptele de la intrare și se odihnește. Am urcat grăbită în cancelarie, mi-am luat catalogul și am intrat în clasa unde aveam oră. Nu am știut că avea să fie ultima dată când îl mai vedeam, că mișcarea aceea a mâinii era un fel de rămas-bun pentru totdeauna, un fel de adio.
Cineva din personalul nedidactic chemase salvarea pentru dumnealui. Nu am stiut asta când l-am văzut. Nu am bănuit că îi este rău. Deși îi era rău venise la liceu. De ce? Câți dintre noi nu procedăm la fel, ignorând starea de rău, nebăgând-o în seamă, pentru că trebuie să ajungem în clasă, lângă elevii noștri?
Două săptămâni a mai trăit în spital colegul nostru și cum nu s-a mai putut face nimic pentru dumnealui, în sâmbăta Paștelui ne-a părăsit. Mai avea puțin până la pensie. Nu a mai apucat-o. În cancelaria din noul liceu în care ne-am mutat de ceva timp, locul din capul mesei, ocupat altădată de domnul profesor a rămas gol. Mi se părea că îl văd mult timp după ce a plecat dintre noi stând pe scaun în cancelarie, cu o ironie fină în glas, cu un zâmbet trist.
Și cum nimeni nu e de neînlocuit, în septembrie s-a prezentat cineva la post în locul dumnealui, căci se știe, asta e ceva firesc, viața merge înainte.
Sunt oameni care rămân în amintirea noastră pentru totdeauna! Așa cum a fost profesorul Micuță, distinsul profesor, OMUL care observa în fotografii cum îi marchează trecerea timpului, chipul.
Sursa: Învățământ Preuniversitar
Jurnal de Bucovina 