A fi psiholog, înseamnă să accepți că ai tu propriile temeri, insecurități, neliniști, propriile întrebări cu și fără răspuns, propriile vulnerabilități și fisuri, dileme rămase neelucidate. Am înțeles că oamenii care vin la mine nu vor să vadă un om perfect ci un om viu. Un om care nu știe totul, nu poate oricât, nu reușește orice. Este la fel, un om ca toți ceilalți, cu dreptul la propriile încercări cu reușite și erori, cu alegeri corecte, dezamăgiri, vise, unele realizate, altele rămase neîmplinite.
Și psihologul e om, nu are viață perfectă și uneori poartă povara așteptărilor nerealiste ale celor care îl învestesc fantezist cu o perfecțiune imposibilă.
Nu este un om care știe tot și poate ceea ce tu nu poți, nu este o autoritate de nezdruncinat, indiferent cât de mult vrei tu, cel din fața lui să îl investești cu această putere că să îți pară tie rătăcirea ta mai puțin neliniștitoare. Și psihologul este om…iar unii pacienți când află asta, se simt dezamăgiți. Este mai ușor pentru ei să își trăiască viața prin procură, delegând responsabilitatea propriilor existențe altcuiva și cerându-i să facă cele mai înțelepte alegeri…că doar de aia e psiholog, el știe și poate, trebuie să știe și să poată, că de aia mergi la el! Este măgulitor să te știi așa important în viață cuiva, să te gândești că poți fi creator de destin. Dar doar atât, un motiv de încântare pentru ego! Dincolo de asta, rămâne realitatea…
Eu am decis să fiu mai puțin importantă în fantezia altora și suficient de importantă pentru mine încât să-mi îngădui libertatea de a fi congruentă cu mine și să mă comport autentic. Atât ca om cât și ca profesionist. Mi-am asumat onestitatea cu mine și am afirmat-o. Am recunoscut în primul rând în fața mea cât pot și când nu mai am resurse…emoționale, pentru că un astfel de job te provoacă la dăruire emoțională, la rezonanță, implicare și consum, pentru că însoțirea nu este ușoară. Atunci când ai de dus propriile poveri, trebuie să îți asumi când nu mai ai resurse și pentru poverile altora. Și în viață mea, ca a oricui altcuiva, am avut provocările mele, poverile mele.
Am trecut prin situații în care a trebuit să accept că nu știu, nu pot și m-am luptat, la fel ca oricine, cu neștiința, neputința, indoiala, confuzia, neliniștea și dificultatea de a lua decizii și a infrunta necunoscutul. Nu am ales mereu corect și nici nu am fost ferită de erorile cu care toți ne confruntăm. Am trăit și trăiesc dileme, am propriile mele incertitudini și frământări, iar faptul că sunt mai conștientă, atentă la universul meu interior, faptul că poate cunosc mai multe despre mecanismele implicate, că pot găsi mai ușor explicații, nu mă ține la adăpost de probleme, nu mă face invulnerabilă. Dimpotrivă!
Așa că, am ales să-mi accept vulnerabilitatea, mi-am îngăduit să fiu slabă, să îmi admit greșelile și imperfecțiunile propriei mele vieți, să accept nereușita propriei mele existente și alegerile ce urma să le fac cu îndrăzneală și apoi să îmi asum toate consecințele. Cele mai de temut…cele necunoscute. Dar nu aveam cale de întors. Am înțeles de-a lungul timpului că, singurul drum ce nu duce spre compromisul cu mine, este acela de a alege tot ce mă face să mă simt autentică, indiferent de preț. Și să merg înainte ca să găsesc răspunsul întrebării “cine sunt eu?”. Un răspuns pe care îl tot completez cu noi nuanțe.
Îmi îngădui în fiecare zi un frumos cadou, cel de a-mi permite să fiu un om ca toți ceilalți în ciuda așteptărilor fanteziste presupuse de un job fermecător, încărcat de mister și fascinație care, uneori te copleșește de responsabilitate, dincolo de limita permisă.
Acum, privesc oamenii cu mai multă toleranță și înțelegere, le ofer mai multă încredere și ei mă răsplătesc cu și mai multă în schimb. Vulnerabilitatea mea asumată, pe mine mă umanizează și pe ei ii securizează. Îndrăznesc să fiu autentică cu mine și să mă exprim deschis în relație fără să creez nicio aparență. Cei care îmi fac onoarea să mă caute, descoperă în mine un partener onest de dialog, un om ca și ei cu care pot construi o relație caldă, de încredere, respect, înțelegere și acceptare necondiționată.
Când am reușit să mă simt bine cu mine ca om, am reușit să fiu și un profesionist mai bun, mai sincer, mai aproape de cei care, expunandu-și vulnerabilitatea, mi-au făcut maximă dovada de curaj și încredere pentru care le port mereu recunoștință. Fiind oameni deschiși unul spre celălalt, într-o relație securizată, putem descoperi căi spre alinare!
Am cea mai frumoasă meserie, fascinantă și provocatoare deopotrivă, pentru că, pentru fiecare întâlnire cu celălalt, trebuie să fiu pregătită pentru întâlnirea cu mine…o întâlnire unde nu-mi permit decât să fiu sinceră și autentică, așa cum va îndemn și pe voi să fiți! Numai gânduri bune! Aveți grijă de voi si de toți cei dragi vouă!
Autor: Psiholog clinician: Anichitei Biatrice Ioana
Jurnal de Bucovina 