M-am trezit cu noaptea în cap. Am privit pe geam. Răsăritul e ca un cuțit înfipt în smoala nopții, pe care o sfâșie, făcând să se reverse peste întuneric lumină. Nu e ger ca în celelalte zile; nu m-am mai trezit peste noapte să pun lemne pe foc. Ies afară. Admir răsăritul din ce în ce mai curajos în a sfâșia cerul întunecat. Cățelul sare în sus să îi dau mâncare. Pisicile mi se alintă de picioare să le dau și lor atenție și mâncare. Mă ocup de ele și apoi aduc din magazie o găleată mare în care scot cenușa din sobă. Mă duc în magazie și taie surcele mărunte, pentru aprins focul, din resturi de scândurele. Le așez vertical pe trunchi, le țin cu mâna de o margine și lovesc cu toporul. Obțin fâșii lungi de lemn de brad, care se aprind ca iasca. Iau o mână din grămăjoara adunată lângă trunchi și vin cu ele în casă. Le pun în sobă și scapăr un chibrit. Focul ia vânt și cântă. Îl privesc cum mistuie surcelele. Aprind și candela pe vatră. Spun o rugăciune privindu-i pâlpâirea timidă.
Mă duc iar afară să deschid la găini și să le pun mâncare și apă. Mă opresc să admir răsăritul, ce a biruit toată smoala nopții și e stăpân peste zare. Deschid ușa la cotețul găinilor. Cocoșul cu pene negre și roșii și cu gâtul gol cântă fericit. E cel dominant. Ceilalți sunt mai mici și de-abia cârâie în umbra celui ce a crescut cel mai mult și e deja șef pe coteț și pe găini. Le pun mâncare și apă. Cocoșii ies și încep bătaia. Cel roșu e cel mai tare. Execută rapid vreo doi -trei pretendenți la cântat și la locul lui de șef. Găinile nu ies. Le e frig și lene. Cocoțate sus așteaptă ca niște lady să se mai încălzească.
Mă duc spre poartă să o deschid. Trec pe sub nucul din curte. E falnic chiar și dezbrăcat de frunze, cu crengile golașe întinse ca niște mâini imense să îmbrățișeze cerul. Mi-a ținut umbră toată vara și toamna mi-a dat vreo cinci saci de nuci. Îi mulțumesc și mă bucur că îl am. Era un vlăstar când am venit în curtea această. Acum e stăpân pe curte și leagă pământul curții mele cu văzduhul. E singurul copac, pe care l-am găsit aici, restul sunt puși de mâinile mele. Calc spre poartă pe iarba încă verde. Îmi place cum îmi stă covor sub pași și simt sfială călcând-o. Ajung sub bradul alb de la poartă. Îl privesc de la ramurile de jos și până la vârful încărcat de conuri. Albul de argint pudrat pe acele verzi mă îmbată. Îmi amintesc că era cât palma mea când l-am plantat. Acum și el leagă pământul curții mele cu cerul.
Deschid poarta. Cineva trece grăbit pe drum. Mă salută și îmi spune:
-La mulți ani, româncuță!
Nu știu cine este, dar îi răspund râzând fericită:
-La mulți ani, române!
Vin în casă lăsând bradul să străjuie la poartă, nucul să fie stăpân pe curte și cocoșul cu pene negre și roșii stăpân în ocolul găinilor. Îl aud cântând tare, chiar când închideam ușa. În casă focul duduie. Candela pâlpâie pe vatră.
E Ziua României… E ziua țării mele…
Am început-o sublim… Mă pun la masă să scriu…
Despre ce să scriu de ziua țării mele!?
Despre răsărit, despre candelă, despre foc, despre găini, despre curtea mea cu nuc și brad la poartă, despre pași pe iarbă… despre a avea acasă de român…
Ziceți că e puțin asta!?
Dar imaginați-vă viața fără ele și veți ști că nu e puțin, ci totul.
Și să nu uit. Cineva de ziua României m-a salutat cu: La mulți ani, româncuță! și m-a făcut să simt că a fi român e o bătaie de inimă…
Autor: Luminita Aldea
Jurnal de Bucovina 