Şi…mai ai un pic! Se termină şi anul acesta. Eşti obosit, aşa-i? Speri ca anul care vine să fie mai uşor şi să reuşeşti să duci la capăt ce-ţi propui. Zâmbeşti. Asta ţi-ai popus şi anul trecut, şi celălalt an, şi celălalt an şi cam toţi anii de când te ştii. Niciodată nu a fost cum ţi-ai dorit. Mereu a apărut ceva care ţi-a umbrit bucuria, sau care ţi-a pus beţe în roate. Uneori pur şi simplu ai fost tu prea leneş sau planurile tale prea mari ca să poţi să le pui în aplicare în numai un an.
Doamne câte vise a înghiţit timpul! A trecut peste ele ca o balenă uriaşă, le-a înconjurat, le-a privit, a deschis gura şi „haţ!”…în neant cu ele. Unele chiar te-au durut când au dispărut, altele le mai vezi cum plutesc acolo, în pântecele balenei Timp, dar nu mai ai cum să ajungi la ele. Şi alea te dor. Visele în general dor când nu se împlinesc. Partea proastă e că altele dor şi după ce devin realitate. Îţi arată că pur şi simplu nu erau visele potrivite pentru tine. Şi că nu te cunoşti destul. Că dacă te-ai cunoaşte suficient de bine, nu ai mai visa cai verzi pe pereţi. Ai avea numai vise care se împlinesc şi care nu dor după ce devin realitate. Vise posibile.
Numai că e greu! Vai cât e de greu dragul meu prieten, care în momentele de faţă de regăseşti în cuvintele mele ca într-o oglindă care priveşte în sufletul tău. Vai ce greu este să te cunoşti pe tine însuţi în această lume clădită numai pe aparenţe. Nici numai ştii cine eşti, de unde vii, către ce te îndrepţi. Ştii doar că vrei să pari strălucitor în ochii celorlalţi. Atât!
Of, dragul meu prieten! Ştiu prea bine cum e. În aparență toți suntem buni, corecți, fericiți, îndrăgostiți, niște ființe demne de toată stima și considerația. Și toate astea le punem cu ostentație pe Facebook ca să dăm de știre la toată lumea de valoarea noastră, de viața noastră în aparență perfectă. Dacă ne-am putea minți și sufletul cu atâta ușurință cum ne mințim semenii, chiar ar fi o realizare. Atunci, toate aceste eforturi de a poza în ceea ce nu suntem, ar avea rost. Așa creăm numai amăgiri mari și glorioase ca niște cortine ale unui fost teatru de lux, în spatele cărora a rămas viu numai întunericul. În tenebrele lui, copilul din noi bâjbâie în căutarea luminii în timp ce adultul, de cele mai multe ori s-a resemnat și primește îmbrățișarea nopții în care trăiește, ca pe o declarație de dragoste.
Da, iubitul meu prieten. Ştiu. Ţi-e dor de tine însuţi ca de îmbrăţişarea mamei! Numai că sub maldărul acesta de aparenţe este aproape imposibil să te regăseşti. Totuşi, succes! Cine ştie ce îţi va aduce noul an.
Autor: Dragoş Huţuleac
Jurnal de Bucovina 