La Mălini, în satul lui Nicolae Labiș, în noaptea dintre ani, iar a murit și s-a născut timpul.
Spectacolul a fost magnific. Parcă mai frumos ca niciodată.
Întreaga suflare, artiști și privitori, călătorește în timp până la începutul lumii, la primii oameni ce au locuit acest pământ și toți se împărtășește cu nemurire.
Tot ce au mai bun în suflet mălinarii explodează în noaptea dintre ani.
Curaj, talent, legătura cu cerul și cu pământul, dorul de veșnicie, ciobănitul ca meșteșug ce a făcut să supraviețuiască și ei și țara, verticalitate și prestanță… Toate, toate le explodează din suflet în noaptea dintre ani.
Îi privești și spui: Aceștia nu sunt oameni!
Îi mai privești încă o dată și spui: Aceștia sunt cei mai neprețuiți oameni!
Tobele mari fac să răsune pământul și cutremură cerul. Timpul se suspendă. Nu mai curge. Totul e o vrajă. Inimile bat mai iute. Simți în tine drag necuprins pentru viața românilor pe pământ și foc. Vrei fierbinte ca acest obicei să dăinuie, căci el dăinuind va face să dăinuie și neamul românesc. Vine de la daci. Vine din negura timpului. E păgân, dar are sfințenia lui, că ne-a învățat să măsurăm timpul. Îți cânți în el dragul de pământ și înfrățirea cu natura, cu animalele munților și cu pădurea, dar îți cânți prin strigătură dorul de veșnicie. Niciodată cei care cântă la capre nu s-au simțit ca făpturi limitate și cu viață doar de o clipă, ci au simțit că fac parte dintr-un timp nesfârșit și dintr-un tot mai mare.
Am văzut pe scenă copiii de cinci-șase ani strigând perfect alături de tații lor și mi-au dat lacrimi de fericire privind. Așa a dăinuit obiceiul ca o candelă vie: tații și-au învățat copiii să strige despre munți, cer, viață și veșnicie, despre animale supuse omului.
„Am trei capre și doi cai
cu ele mă duc în rai
pân la Sfântul Neculai!” – a strigat un copil mărunt de tot.
Altul a strigat că la primăvară va fi cioban pe munții Stânișoarei, unde dă lupul târcoale la turma de căprioare.
…
Nu e un spectacol. E trăire vie. E inima unui sat întreg pulsând la un loc. Și pentru că obiceiul e viu, e conectat la trăirea de fiecare zi, am auzit strigături despre a apăra această țară, dacă va fi amenințată sau atacată, despre a lăsa munții și a pleca la luptă. Așa cum am auzit strigături despre Vitoria Lipan și despre Nicolae Labiș. Toboșarii urcă pe scenă dansând, lovind tobele, în sunet de trompetă și fluier și strigă prezentând turma lor de capre, ce îi urmează supusă și ascultând toate comenzile:
„Astea-s caprele și iezii
despre care scriu poeții.
Astea-s capre din tufiș
despre care o scris Labiș!”
Doamne, ce mi-a plăcut!
Din nou, noaptea trecută, la Mălini, am murit și am înviat…
La mulți ani, români!
Autor: Luminita Aldea
Jurnal de Bucovina 