Am avut o scurtă perioadă de timp o pisicuţă, luată de pe stradă, pe care am numit-o „Puţulica”. Pentru că stăteam la parter şi geamul era semi-deschis tot timpul, Puţulica putea ieşi şi veni acasă după bunul plac. Era cuminţică, curaţică şi cu zgardă anti-purici roşie. Că era fetiţă!
Totul era bine, totul era frumos, totul era vis, totul era armonie până într-o zi când o vecina s-a jucat cu ea şi pisicuţa a zgâriat-o cam tare. Era puternică pentru vârsta ei! Când a fost întrebată cine i-a făcut asta, vecina bineînţeles că a răspuns: „Puţulica lu’ vecinu’!”. Cei care ştiau despre ce e vorba au râs. Ceilalţi nu. Ceilalţi erau mai mulţi…
Problemele s-au acutizat pe măsură ce timpul trecea. Nu pentru că Puţulica ar mai fi zgâriat pe cineva atât de grav. După cum am mai spus: era cuminţică, curaţică şi cu zgardă anti-purici roşie. Ci pentru că în bloc se auzeau tot mai des expresii de genul: „Vai da’ ce jucăuşă e Puţulica lu’ vecinu’!”, „Doamne cât e de drăgălaşă Puţulica lu’ vecinu’!”, „Vreau să mă joc şi eu cu Puţulica lu’ vecinu’!”.
Oricât ar părea de amuzantă situaţia, de râs râdeau mai mult vecinele. Vecinii nu!…
Din cauza lipsei de umor, situaţia chiar devenise tensionată şi deja mă gândeam să mă mut. Doar că, exact când îmi căutam altă locuinţă, Puţulica a dispărut…A fost o perioadă de 3-5 zile de alcamie şi incertitudine…Apoi cineva a anunţat tragedia: „Puţulica lu’ vecinu’ a murit!”…moment în care toată lumea a răsuflat uşurată!
Autor: Dragoş Huţuleac
Jurnal de Bucovina 