DARUL CROITORESEI este o lectură captivantă despre istorie, război și dragoste de viață. Romanul prezintă povestea a trei croitorese tinere și curajoase. Claire, Mireille și Vivienne au făcut parte din Mișcarea de Rezistență Franceză, au luptat și au suferit în lagărele naziste, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, în Franța anilor 1940-1945.
Este înspăimântător să conștientizăm cum cele mai inumane atrocități au fost și sunt provocate în continuare de oameni. Vrând să ne transmită lecții fundamentale despre importanța cunoașterii istoriei și a puterii pe care o au valori precum loialitatea, iubirea, curajul și prietenia, Fiona Valpey realizează o documentare atentă a trecutului și reușește să aducă la viață personaje puternice care luptă să facă față celor mai negre perioade din istorie.
Mutată în casa tatălui său, Harriet, nepoata lui Claire, descoperă în cutia lăsată de Felicity, o fotografie alb negru, îngălbenită și încrețită de vreme. Imaginea atrage atenția asupra trăsăturilor gingașe, a zâmbetelor delicate, a costumelor fine și elegante pe care le purtau cele trei fete în vremurile demult apuse. Pe spatele fotografiei erau notate numele acestora și locul imortalizării momentului, Paris, 1941, Rue Cardinale – 6e arrondissment.
Atrasă ca un magnet să descopere istoria familiei mamei sale, Harriet ajunge la Agenția Guillemet pentru un an de stagiatură, unde află printr-o coincidență incredibilă, că Simone Thibault (noua colegă de serviciu și apartament) este nepoata lui Mireille. Cele două vor locui împreună în camerele înghesuite de deasupra atelierului, în care au stat și bunicile lor pe vremea războiului. Împreună vor căuta răspunsuri și-și vor împărtăși poveștile țesute în familiile lor de-a lungul anilor.
E interesant de analizat modul în care se împăcau farmecul, luxul, excesul și extravaganța ținutelor haute couture cu greutățile și privațiunile francezilor din acele vremuri și cum, la distanță de două generații, drumurile celor două nepoate se intersectează, fiind reunite de aceeași pasiune pe care o împărtășeau și bunicile lor. Fascinantă este și maniera în care viața nu lasă nicio datorie neplătită. Claire a fost salvată de Mireille în atacul din cartierul Billancourt, urmând ca peste ani, Harriet să o salveze pe nepoata lui Mireille din fața unei mașini.
Lectura ne invită să facem săpături adânci pentru a ne cunoaște rădăcinile, să (ne) punem întrebări cu privire la experiențele și legăturile pe care le moștenim de la strămoșii noștri, să explorăm domeniul traumelor transgeneraționale și să identificăm infuențele pe care le au asupra noastră.
Eu vă provoc să vă cufundați în paginile cărții și să vă lăsați cuprinși de admirație. Veți fi fermecați de salcia cu brațele grațioase și protectoare de pe malul Senei care a însemnat refugiu pentru Mireille în vremuri vitrege și loc de recreere pentru Harriet în timp ce făcea eforturi să-și descopere rădăcinile. Nu vă vor rămâne indiferente nici cuvintele pe care le repetau Claire și Vivienne încercând să se îmbărbăteze una pe cealaltă atunci când se aflau în lagărele de concentrare, la fel cum veți savura, poate, pasajul în care veți afla de unde provine numele lui Harriet.
SECVENȚE DIN INTERIOR:
- În această vitrină este afișată o poveste. Este o parte din istoria noastră comună și o parte din istoria mea personală.
- Era ceva în fotografie – poate zâmbetele celor trei fete pe care le înfățișa, sau liniile elegante ale costumelor pe care le purtau – care mi-a atras atenția. Aveau un aer șic continental.
- Dorința lui Claire de a avea lucruri frumoase era o evadare din viața dură în care trăise, într-o casă plină cu bărbați care își petreceau zilele luptând ca să smulgă năvoadele din ghearele apelor reci ale Atlanticului.
- Au fost oameni obișnuiți, dar vremurile extraordinare în care au trăit le-au făcut să devină și ele extraordinare. Indiferent cât de greu le-a fost, indiferent cât de întunecată a fost noaptea, nu s-au dat bătute niciodată.
- Ochii celor trei tinere din fotografie parcă privesc fix în ochii mei, în timp ce le cercetez chipurile pentru a mia oară în căutarea unor indicii despre viața lor. În timp ce așez fotografia deasupra comodei de lângă patul meu îngust, îmi dau seama mai clar ca oricând cât de dezrădăcinată sunt și cât de vital este pentru mine să aflu mai multe despre ele.
- Poate că aveam deja în sânge dragostea pentru modă, dar fotografia m-a ajutat să-mi conturez mai clar visurile.
- N-aș fi în viață dacă nu ar fi fost ele. Le datorez faptul că sunt astăzi aici. Când a fost făcută fotografia, aceste trei tinere femei – pline de speranțe și visuri – aveau toată viața înainte. Mi se pare că ele întruchipează dragostea pentru viață. Nu știau, în acea dimineață de mai, cât de greu avea să fie pusă la încercare această dragoste.
- Viața poate părea atât de fragilă uneori. Dar poate că tocmai această fragilitate este motivul pentru care o prețuim atât de mult. Și poate că dragostea noastră profundă pentru viață este cea care ne face să fim atât de îngroziți la gândul de a o pierde.
- Acum știu că unul dintre firele fragile din care a fost țesută viața bunicii mele mă leagă de Bretania, de o comunitate mică de pescari aflată pe degetul de pâmânt stâncos și bătut de Atlantic care arată spre vest. Acea fărâmă de pâmânt măcinată de vânt a dat lumii bărbați suficient de duri pentru a înfrunta oceanul și a învinge, și femei suficient de rezistente pentru a-și crește familiile în ciuda condițiilor vitrege.
- -Întâi au ars cărți, acum ard tablouri, și ard oameni în lagărele lor de prizonieri, am auzit că fac și așa ceva. Ține minte această zi, domnișoară; ești martora unui holocaust al umanității. Ține minte și spune-le copiilor și nepoților dumitale, pentru ca ei să nu mai lase să se întâmple așa ceva.
- -Taci, acum. Sunt aici. Și tu ești aici. Suntem împreună. Totul va fi bine.
- Eu sunt Harriet – și, deși a murit înainte să mă nasc eu, știu că bunica mea Claire m-a iubit și și-a regăsit curajul pe care credea că nu-l mai avea. Claire își pierduse mama, iar istoria s-a repetat – așa cum are o tendință oribilă de a o face – atunci când am pierdut-o și eu pe a mea. Am citit că rădăcinile unei traume rămân adânc înfipte într-o familie. Pot fi moștenite, transmise din generație în generație, distrugând mai multe vieți pe parcurs. Poate că asta i se întâmplase mamei mele. Dar nu voi îngădui să mi se întâmple și mie. Acum că am înțeles de unde a venit acea traumă, o pot vedea așa cum este. Și, găsind curajul de a mă întoarce și de a o înfrunta, am ocazia să o opresc din drum.
Autor: Lilioara-Mariana Popescu
Jurnal de Bucovina 