Ce este fericirea? Eram copil, aveam unsprezece sau poate doisprezece ani când am auzit pentru prima dată acest cuvânt, fericire. L-am găsit într-o carte sub forma întrebării de mai sus. Nu mai ţin minte care era contextul, cine pe cine întreba şi de ce o făcea. Am reţinut întrebarea tocmai pentru că nu avea un răspuns clar, sau cel puţin nu găsisem eu un răspuns clar, iar treaba asta m-a intrigat oarecum, pentru că mie îmi plăcea să citesc cărți în care lucrurile să fie limpezi. Şi, pentru că întrebarea mă râcâia pe creier și nu-mi dădea pace, am încercat să găsesc răspunsul la unul dintre profesorii care mă apreciau, nu atât pentru că învățam bine, ci mai mult pentru faptul că îmi plăcea să citesc. Era un profesor de matematică care se îndrăgostise de învăţătoarea noastră de la clasele primare, însă asta pe mine nu mă interesa prea tare, deşi mi se părea ciudat că pe profesorul pe care-l îndrăgeam cel mai mult să-l văd toată ziua, mai ales în pauze, cum o îngrămădea pe la colțuri pe doamna învățătoare ca s-o pupe. Fiindcă l-am surprins de mai multe ori într-o anexă a cancelariei unde era dulapul cu cărți, adică biblioteca școlii, și unde eu îmi făceam mai mereu de lucru, profesorul mi-a zis pe un ton rugător, dar ferm, să nu spun nimănui ce am văzut, iar dacă se întâmplă să am vreo problemă cu cineva, sau mă rog, o problemă oarecare, să vin să i-o spun lui, iar el o rezolvă pe loc.
Văzând că a dat peste mine un asemenea noroc, bineînțeles că mi-am ținut gura și, încet-încet, m-am împrietenit cu profesorul care, la rândul lui, nu contenea să mă laude în fața tuturor cât de deștept sunt eu fiindcă citesc foarte mult.
Acum, la drept vorbind, chiar dacă eram copil, simţeam eu că ceva nu bate cu realitatea, adică nu aveam cum să fiu așa de deştept, din moment ce mulţi dintre colegi mă făceau „prost”, însă lăsam lucrurile așa cum le spunea profesorul, bazându-mă pe faptul că ştie el mai bine ce spune, doar nu degeaba e profesor.
Încurajat de prietenia profesorului, am îndrăznit într-o zi, când l-am prins în toane bune, să-l întreb: – Dom’ profesor, vă rog frumos, spuneţi-mi și mie ce este fericirea, că am găsit într-o carte treaba asta și nu ştiu răspunsul, ați putea să mă ajutați?
Chiar dacă profesorul nu se aştepta la acest soi de întrebare, mai ales de la un puști din clasa a patra, ca să nu mă pună într-o situaţie de care să-mi fie rușine, m-a luat cu blândețe de după umăr, m-a tras mai la o parte de ochii celorlalţi, apoi mi-a răspuns:
– Deocamdată ești prea mic ca să înțelegi ce este fericirea, va trebui să mai aștepți și, mai încolo, peste câţiva ani poate, îți voi răspunde, bine? Până atunci, tu vezi-ți de carte, învață bine și continuă să citești, și cine știe, poate că o vei descoperi singur!
Cu toate că eram copil, timid şi plin de complexe, mi-am dat seama că am pus o întrebare nelalocul ei, așa că, după m-am despărțit de profesor, înroșindu-mă în obraji de ruşine, m-am retras în găoacea mea și am stat mai mult singur pe lângă gardul școlii, terorizat de gândul că cineva dintre colegi sau mai ales dintre colege ar putea afla despre îndrăzneala mea prostească.
În subconștientul meu, știam că a întreba despre fericire nu-i totuna cu a întreba dacă plouă afară sau dacă e gata mămăliga, de aceea curiozitatea, dar și rușinea mea, sporeau din ce în ce mai mult, până ce ajunsesem să fiu stăpânit de un vag sentiment de teamă continuă.
După ore, m-am dus acasă unde, odată ajuns, am fost luat la întrebări de către bunica:
– Da’ ce-i cu tine, măi băiete, ce ești așa abătut și supărat, eşti bolnav, te doare ceva?
– Nu, bunico, nu mă doare nimic, așa sunt eu câteodată.
– Atunci ai tu ceva care te roade, te simt de la distanță, spune-mi și apoi vedem ce facem, hai, dă-i drumu’!
M-am codit preț de câteva secunde, după care mi-am zis, fie ce-o fi, îi spun:
– Bunică hăi, matale știi ce-i fericirea? Bunica s-a uitat țintă în ochii mei, apoi m-a întrebat la rându-i:
– Da’ ce te-a apucat, măi băiete, astea-s lucruri de domni, așa ceva nu se întreabă pe la noi. Da’ de unde știi tu asta, unde ai auzit așa ceva?
– Ei, şi matale de colo, unde s-aud, am citit într-o carte de la școală.
– Aha, replică bunica, la școală zici?
– Da, la școală, normal, că doar nu când m-am dus cu vaca, am răspuns eu țâfnos și iritat din cale afară.
– Bine, răspunde bunica, dacă la școală ai citit, apăi la școală du-te și-i întreabă pe domnii de acolo, ei trebuie să ştie lucruri din astea, că doar de aceea îs profesori!
– Păi l-am întrebat pe unul, pe cel mai deștept dintre ei, și mi-a zis că nu ştie, de aceea te-am întrebat pe matale, hî, ce zici, îmi spui sau nu?
Bunica, văzând că n-o scoate la capăt cu mine, și-a pus o mână în șold şi una în cap, s-a gândit puțin, după care mi-a spus:
– Măi băiete, ascultă la mine! Tu, când mergi cu vaca pe fânaț la Zaharești, când vezi că vine seara și soarele, parcă trudit, se lasă după dealul de la Trei Movili, când vezi că peste sat coboară liniștea, când rațele sălbatice își caută culcuș în rogozul din luncă, slobozind în surdină din când în când câte un „mac”, când se aude clipocind în liniștea serii apa Șomuzului, când ne adunăm cu toții acasă și stăm la povești până seara târziu, când noaptea coboară lin și noi ne culcăm, când ne învăluie dulce somnul, ducându-ne călători prin lumea viselor, când ni se pare că zburăm spre alte lumi, atunci să ştii că am atins fericirea.
Poate că bunica nu știa multe lucruri, pentru că nu era o femeie învățată, neavând nicio zi de școală, dar știa ce este fericirea. Nu știa cum s-o explice, știa însă cum s-o trăiască.
Astăzi lucrurile s-au schimbat, tot mai mulţi dintre noi știm cum să explicăm fericirea, devenim doctori în știinţa fericirii, însă, din păcate, tot mai puțini știm s-o trăim. Fericirea și veșnicia sunt surori bune, ele sunt darurile lui Dumnezeu pentru oameni, de aceea nu mai căutați fericirea la capătul lumii, pentru că ea este chiar lângă noi. Trebuie doar s-o atingem, s-o luăm cu noi și să-i facem casă în sufletul nostru…
Mult mai târziu, am înţeles că fericirea este în noi şi că ea are chipul lui Dumnezeu.
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 