Din când în când vecinii îmi aruncă peste gard câte un cățel. De data aceasta știu cine a făcut-o. Cățelul aruncat peste gard seamănă perfect cu mama lui, din curtea unei femei, și pe care am văzut-o de câte ori am fost la tanti învizită.
Dar nu despre nerușinarea unora, care îmi insultă inteligența, e povestea mea.
Cățelul meu a murit în iarnă. Nu știu cum a ieșit din ocol, a fugit pe drum și prin grădini și l-am adus acasă după câteva zile. Era letargic, bleg și trist. A mai trăit 2 zile. Deci rămăsesem fără cățel.
Și mercuri dimineața, când m-am dus să descui poarta, am găsit lângă ea, în curte; deci fusese aruncat peste gard; o mogâldeață neagră, cu un pic de alb, ce scâncea anemic, stătea cu capul plecat și a fugit după tufa mare de trandafiri, când m-a văzut. Am strigat-o. Nu a venit la mine. Mă pândea dintre crengi și scâncea. Atunci i-am văzut ochii. Erau de cerșetor, dar nu cereau mâncare sau apă, deși cred că îi era foame și sete. Cerșeau iubire, atenție…
Până seara nu am reușit să pun mâna pe el. Se ascundea după tufele spinoase de trandafiri. Spre seara a devenit letargic. Când l-am strigat a venit la mine călcând împleticit. L-am luat în brațe. L-am dus în ocolul câinelui spunându-i: Cerșetorule, aici o să fie casa ta! O să fii al meu…
Nu știu, dacă m-a înțeles, dar mă privea cum privesc bătrânele icoanele de la biserică. I-am dat un bobarnac ușor peste nas și am plecat să îi duc apă. A băut lacom. I-am dat mâncare. A infulecat-o imediat. Am plecat. În prag m-a ajuns și m-a atins cu botul ca o rouă de catifea la călcâi.
– Ce Dumnezeu! Pe unde ai ieșit?! am exclamat râzând.
Cu el în brațe m-am dus la ocol să fac cercetări. Intr-un colț îi rămăsese fire din blana neagră. Ieșise pe dedesubt. Am pus o scândură în partea de jos a ocolului…
Nu mai poate ieși. Scâncește ca un copil toată noaptea. Când mă vede scâncetul i se schimbă. Devine mai dulce. Dă și din coadă. Ochii – două perle negre – mă privesc… Cum să spun că mă privesc!? Implorând, plângând…
Da, așa mă privesc, dar nu e destul spus.
Știu! Știu cum mă privesc! Cerșind…
Cerșetorul acesta mic în câteva zile nu o să mai scâncească. O să se învețe la mine și o să fim prieteni buni.
I-am pus numele: Cerșetorul!
Autor: Luminita Aldea
Jurnal de Bucovina 