Văd des pe facebook poze cu români cu fețe zâmbitoare, rezemați în coada sapei de parcă ar fi obiect de decor, pe câmp, la muncă sau mâncând așezați în jurul unei pături întinse pe iarbă, în pauza de masă și întotdeauna pozele sunt însoțite de texte ce susțin cât de frumoasă era viața atunci și ce bune bucatele românești! Altele în care sunt și mașini – tractoare, combine – pe lângă oameni, susțin că era minunat, când totul era al nostru, și pământul, și mașinile, și roadele…
Pentru cei care nu au fost nicio zi pe câmp poate părea idilic, dar nu era așa. Se vinde o iluzie al unui rai pierdut. Un copil din ziua de azi ar muri după trei zile pe câmp la muncă sau te-ar reclama la protecția copilului că îl maltratezi.
Munca fizică la câmp a fost și este incredibil de grea. Mulțumesc Domnului că s-au schimbat multe de când am intrat în Comunitatea Europeană și muncile la câmp se fac majoritatea cu mașini performante! La prășit ți se rupeau brațele din umeri de la efort, mai ales dacă pământul era uscat de la secetă îndelungată. Loveai cu sapa ca în piatră și te uitai lung și cu jale spre capătul rândului să vezi cât mai ai până acolo. Tot cu jale numărai și rândurile rămase de prășit și oftai. În căldură, mușcat de gâze și țânțari însetați de sânge, transpirat tot numai idilic nu era. E muncă grea despre care cei care pun pozele habar nu au.
La adunat fân, pe căldură dogoritoare, căci fânul numai pe astfel de vreme se adună, mureai de cald. Grebla cu care adunai fânul îți făcea beșici la mâini între degetul mare și arătător. Țepii ascuțiți și uscați ai ierbii cosite îți înțepau tălpile chiar și prin șlapi și îți zgâriau gleznele. Gâzele și țânțarii erau mai nemiloși la adunat fân, decât la prășit. Sudoarea sărată de pe frunte îți curgea în ochi și te usturau. te ștergeai cu mâneca, îți murdăreai fruntea și ochii de țărână și mergeai mai departe cu munca.
Și după toate astea cum era pauza de masă pe câmp?!
Nu era ca la picnic, cum o prezintă pozele idilice. Te retrăgeai într-un loc umbros, sub niște tufe, dacă aveai norocul să fie prin preajmă, dacă nu rămâneai tot în soare, sau sub coșul căruței, ce putea ține o părere de umbră. Întindeai o pătură pe jos. Scoteai din traistă ceea ce ți-ai pus de acasă să mănânci. Pâine, un ou fiert, slănină, o bucată de brânză, un pic de tochitură, ce nu e tocmai bună sleită. Mâncai fără a te spăla, te ștergeai de sudoare și alungai gâzele la fiecare îmbucătură. Uneori muștele aterizau direct pe mâncare. Luai musca, o aruncai și mâncai mai departe. Nu aveai altă mâncare și nici timp de mofturi. Dacă aveai norocul să vină ploaie strângeai repede tot ce ai întins și fugeai să termini treaba.
Apa pe câmp era întotdeauna caldă în vasele, în care ai pus-o de acasă. Nu avea cum să se păstreze rece. O bei clocită să îți astâmperi setea. Rai era dacă aproape de ogor era un izvor. Te duceai până la el, luai apă rece în pumni și nu știai ce să faci întâi cu ea, să o duci la față și gât și să ți le răcorești sau să o bei. Eu întâi beam, apoi îmi răcoream fața. Chiar și azi de câte ori trec pe la troaca de la Mielușoaia simt în suflet raiul din copilărie, când trăgea tata căruța la troacă, să bea calul apă și noi, copiii, săream din căruță și fugeam spre jgheabul din lemn, prin care curgea apa din inima dealului Mielușoaia și întindeam pumnii făcuți căuș, să luăm în el apă rece ca gheața și să o ducem lacomi spre gura uscată de arșiță și spre fața arsă de soare. Da, să ajungi la apă de izvor după o zi istovitoare de muncă era rai!
Acum fânul îl cosesc cositoarele, îl adună mașinile și tot ele îl fac baloți. Habar nu aveți cei ce puneți poze cu timpuri idilice, cum era să faci căpițe. Băteai un prepeleac – Cred că știți cuvântul din poveștile lui Ion Creangă – în pământ. Doar bărbații puteau face asta. Dacă pământul era prea uscat, turna un pic de apă să îl moaie, apoi făcea o gaură în pământ cu o rangă de fier și, după ce scociora un pic pământul, bătea în acea gaură prepeleacul prin trântiri repetate ca să îl fixeze bine în inima pământului. Dacă nu era bătut bine se răsturna căpița sub greutatea fânului verde. După ce bătea prepeleacul se începea a clădi fânul adunat pe mijlocul ogorului. Cum!? Începeai a pune fânul în partea de jos cu mâinile. Jos îl puneai ușor, dar cu cât te înălțai spre vârf era tot mai greu. Ridicai fânul în pale mari cu furca în aer și îl fixai peste cel deja pus, agățându-l de colții prepeleacului. Și altă pală…, și altă pală… până ajungeai în vârf. A face căpițe, chiar dacă era incredibil de greu era o metaforă despre a clădi cu răbdare. Dacă bătea și vânt era iadul curat al clădirii împotriva sorții. Îți dădea vântul fânul jos din furcă de câteva ori. Îl puneai iar. Tata punea unul din copii să țină cu furca peste fânul deja așezat, până punea el altă furcă și îl fixa pe vârf. Uneori nu țineai bine, nu aveai putere să ții furca în aer și cu ea să presezi fânul sus pe căpiță să nu îl ia vântul și te dădea jos și pe tine și fânul. Tata nu era prea încântat că trebuie să repete operația și țipa să ții mai bine…
…
Întotdeauna, când văd poze idilice cu munca la câmp de altădată, îmi vine în minte tot ceea ce am scris aici.
Dacă aș putea, aș pune lângă fiecare poză, amintirile mele despre munca la câmp…
Autor: Luminita Aldea
Jurnal de Bucovina 