15 septembrie ploios, cu nostalgii ale copilăriei
Aceasta era prima zi de școală, pentru întreaga suflare.
Cu ghiozdan de carton, cu un breton de băiețoaică, făcut cu delicatețe de frizerul Savițchi, care- mi tăiase frumusețe de codițe ca de mâț, în niște lacrimi cristaline, cu un debit ca apa Ciumernei, dar fără niciun rezultat, ce aveau sa stea agățate la oglinda cea mare, din ceea casă. Cu panglica cea albă, pe care veșnic o pierdeam, cu șorțulețul albastru, în buzunarul căruia aveam să-mi port toată copilăria, la fel că dumneavoastră, cei care aveți răbdare să citiți. Dar am uitat să scriu, că precum ieri, de Ziua Crucii, când se sfințeau busuioacele la biserică, noi, înșiruiți unul după altul, pe clase, ne arătam tacticos buricul moțat de sub niște izmene ridicate până subsuoară. Doamna Titica și doamna Maliș, făceau foarte serioase examenul de verificare, să nu cumva să avem boala caprelor Irinucăi.
Nu mai țin minte altceva despre prima zi de școală. Doar clasa I, vag. Cu fonde mari ca niște aeroplane, prinse de doi ciupi de păr, cu bretonul vrednic de tot râsul, cu un șomoioc de gheorghine în mânuța stângă și cu dreapta, în palma mare a tovarășului învățător Gică Popiuc, am urcat pe scările de la grădiniță, până în clasa în care aveam să învăț 4 ani și care azi e cabinet de matematică. În a doua bancă am stat și- mi țin minte toți colegii, ca pe Tatăl nostru.
Mai am în imagine frânturi cu penarul de lemn, cel cu bilar, cu călimara cu cerneală, din care făceam zeci de purcei peste tot, cu abecedarul învelit cu hârtie albastră, cu alfabetarul cel de carton, ce cu siguranță i- a adus o pastilă în plus domnului învățător, că mereu îl trânteam sub bancă și se amestecau toate literele minuscule din el.
Și strașnic mă mai temeam să nu rămân închisă… Dacă scăpam, sărea șotârul în urmea mea, pe uliță la Niculai a lu’ Andrii…
O altă spaimă era cuvântul DICTARE. Doamne, o sabie întreagă aveam în burtă… Îmi zburau toate literele în cap….mari, mici, încârligate… Nu înțelegeam cum să le leg… . De parcă și acum, după atâția zeci de ani, la această amintire, mă frământ.
Îmi plăcea diafilmul. Când se trăgeau perdelele, nu ne trebuia altă bucurie.Intram într-o o lume fascinantă și mă minunam cât de repede citea domnul ce scria dedesubt, la povestea lui Puf Alb și Puf Gri, pe care ne-o arătase și doamna Cecilia, la grădiniță. Și Doamne, ce- a mai evoluat tehnica asta!
Timpul a trecut. La vremea mea, asta fac acum, cu niste puișori ca jucăriile. Întotdeauna mă pun in locul lor, la fiecare lecție, pentru că tare-i bine, ca să ai dragoste și răbdare!
Succes, tuturor copiilor!
O fotografie de acum 10 ani, cu niste minunați ce vor râde cu gura la urechi, când se vor vedea. Toți sunt mari și frumoși . Au dat bacalaureatul. Luminița se pregătește de nuntă…
Să trăiască Facebook. El vine cu amintiri, mereu.
Autor: Ilaria Puşcă
Jurnal de Bucovina 