Se plimba cu mine pe stradă. În pasul ei se citea un țopăit timid, semn al entuziasmului ce tot creștea și urma să dea pe dinafară. Privind-o, deja îl simțeam amenințând să umple și inima mea. Degetele ei au prins agil o șuviță rebelă și au adus-o înapoi după ureche. Nu mai știu încotro mergeam; nici unde eram. În acel moment părea să existe doar ea, dalele de sub picioarele ei și cuvintele acelea fără niciun pic de importanță pe care le pasam între noi… Cuvinte pe care le-am uitat de mult (sau poate pe care nu m-am obosit niciodată să le țin minte). Știam că trecem și pe lângă alți oameni, că mașini accelerau prin dreapta și că o vrabie sau vreun porumbel turuiau pe deasupra noastră, dar toate aceste detalii le simțeam împinse în spate, înghesuite undeva printr-un compartiment mărunt al conștiinței mele; înregistrate, dar nedemne de a fi păstrate mult timp sau măcar observate…
Se trânti pe jos în vârful dealului, fără să îi pese de pământul care îi murdărea hainele. Scoțând un oftat adânc, se întinse pe iarba moale, toată oboseala ei dispersată în acea răsuflare. Se uită apoi la mine, cu ochii aceia ce îmi străpungeau parcă toată ființa când îi vedeam pe sub pleoapele închise înainte să mă pierd în timpul ciudat ce este somnul, și îmi zâmbi. Doamne, zâmbetul acela… Alții ar fi văzut doar o simplă expresie apărută spontan pe buzele ei, dar pentru mine… Când mă invitase să mă așez și eu pe jos, m-am prăbușit pur și simplu lângă ea, topit de razele ochilor ei și de căldura pe care acel zâmbet o trezea în mine. Să-mi fi aruncat cărbuni încinși direct peste inima expusă, tot ar fi fost mai rece. O parte din mine se temea atunci, copilăresc, să nu ia foc iarba din cauza noastră… Lumina înghețată a soarelui cădeau peste noi printre coroanele copacilor, care acolo, de jos, arătau ca o pânză de râuri albastre și spumoase ce își săpau neîncetat albiile printre frunzele străvezii, pe lângă ramurile noduroase și întortocheate sau subțiri și delicate. Cât am stat acolo, nu mai știu. Se simțea ca o eternitate de pace, de căldură, de lumină și de ape ce pluteau pe deasupra noastră… Aș fi vrut să nu ne mai ridicăm niciodată.
Îmi așeza o floare după ureche. O floricică măruntă, care îmi furase privirea de acolo, de pe marginea drumului. Ciudat, nu avea nimic special. Arăta ca oricare alta. Totuși, eu simțisem ceva când am văzut-o: o pornire, o chemare. Mă aplecasem încet și cu mare grijă, să nu smulg vreo petală sau un fir de iarbă, culesesem banala floricică dintre suratele ei. I-o întinsesem ei, simțind atunci că îi ofer toate florile, toată lumea, toată ființa mea. Când a văzut-o, a început pur și simplu să radieze. Ea o luase, uluită, bucuroasă, și o admiră. Apoi, uitându-se la mine, ochii îi sclipiră obraznic, buzele ei formară un zâmbet sfidător și, după ce pusese floarea frumos la urechea mea, spuse: „Și ție îți stă bine, să știi!” Și am râs amândoi.
Stătea în fața ușii, roșie în obraji și înfofolită până în cap. Genele ei erau decorate cu fulgi delicați de zăpadă, cristale dăruite cu sfială de gerul care părea mai mult că o ocolește, temându-se ca frigul să nu-i albăstrească, cumva, pielea sau (Doamne ferește!) să-i înghețe ochii înlăcrimați de vânt. Înainte să o pot pofti înăuntru, ea începu să cânte o colindă, una pe care nu o mai auzisem înainte și pe care nu am mai descoperit-o niciodată în gura altcuiva. Un zâmbet larg mi se întindea pe față, aproape fără voia mea. Pentru mine, era cea mai frumoasă cântare din lume. Simțeam cum sufletul meu plutea pe ea, pe vocea ei mângâietoare, lăsându-mă pe mine de izbeliște în ușa deschisă, holbându-mă în gol. „Oare așa cântă și îngerii?”, mă întrebam. „Oare nu poate fi un înger venit să mă ia?”
Dar de ce m-ar fi luat pe mine? Abia acum realizez cât de prost am fost să cred așa ceva. Nu merit așa onoare. Pădurea și câmpul din fața mea sunt scăldate de soare, dar în jurul meu văd numai furtuni de grindină, lovind surd în capul meu, în inima mea. Nici lacrimi de plâns nu mai am. Doar amintiri… și, între degete, o floare.
Autor: Tudor Caciur-Aioanei
Jurnal de Bucovina 