Altă zi, la fel ca celelalte: te trezești, îmbuci ceva de mâncare, nu mai mult de două guri, și te pregătești să începi din nou. Dar de ce te mai trezești? De ce mai ieși pe ușă? Cine își mai pune asemenea întrebări? Clar nu tu; ca în fiecare zi, deschizi ușă și pășești afară, apoi doar mergi. Mergi, urci în autobuz sau în mașină sau în tramvai… Până la urmă, nici nu contează, nu-i așa?
Totuși, azi se întâmplă ceva. Nu îți dai seama ce, dar aerul pare… altfel. Mai… viu? Și cerul… culorile lui par mai intense, norii, mai fini, soarele, mai măreț. Pentru prima dată în… câțiva ani, probabil, te oprești. Te uiți în jur, la balcoanele în care se mai vede câte o floare roșie, la pereții înalți, uniformi și impunători ai blocurilor, la bulevardul care se întinde în fața ta, scăldat de lumina răsăritului… Asta nu ține mai mult de un moment, căci mersul orașului te pune din nou pe fugă. Dar a fost destul. Destul cât să realizezi că s-a schimbat ceva, nu atât în jurul tău, cât în tine.
Ziua își continuă cursul. Intri în clădirea aceea enormă, împreună cu alți câțiva, traversezi niște culoare reci, urci pe scările înguste, aglomerate. De data asta, ai sentimentul că zidurile acelea înghețate se mișcă și ele odată cu tine, în direcția curentului continuu. Toată lumea ta curge în același sens, ca un mare fluviu ce înghite tot: oameni, pereți, geamuri, uși, clădiri, străzi, aerul, cerul, umbrele, soarele, lumina, toate merg încet odată cu tine, atrase de aceeași forță necunoscută spre același punct nevăzut care nu știe nimeni dacă poate fi, de fapt, atins. De îndată ce ai simțit toate acestea, lumea se oprește în jurul tău. Rămâi complet năucit de brusca normalitate, ca și cum tot Pământul și-ar fi încetat rotația și îi percepi puterea abia acum, în lipsa ei. Nu îți permiți să te lași înghițit de această senzație; când te oprești, oamenii se izbesc de tine și, scuzându-te, ești nevoit să mergi mai departe.
Orele se scurg extrem de încet. Mult mai încet decât în oricare altă zi. Trec pentru tine săptămâni de stat la birou, pe scaun, ori lucrând, ori sorbind, cu o urmă de plăcere, din cafeaua ce o ții lângă tine, până când te afli din nou în fața clădirii, sub cerul deschis. Acum ar trebui să te întorci acasă, îndată se face târziu. Dar în loc să mergi spre stație, te trezești apucând-o pe niște ulițe înguste, printre blocuri. Nu ai mai mers niciodată pe acolo, ce cauți pe acea alee? Nu știi. Azi simți doar cum un sentiment mai mare decât tine, care pare să te fi acaparat complet, te trage încet pe acea cale, spre ceva. Acolo, în spatele blocurilor, te vezi înconjurat de copaci zvelți ce își întind crengile, formând o boltă înaltă, ca din basme, deasupra ta, de tufișuri dese, de o parte și de alta a drumului, și de grădini atent îngrijite, colorate, cu iarbă verde și trandafiri de toate felurile. Totuși, nu pentru asta ai venit. Treci încet pe lângă acele comori ascunse de blocurile vechi, admirându-le pe toate din mers, fără să te oprești. Asfaltul dispare, fiind înlocuit la început de pietre, apoi de praf și pământ, iar zidurile din jurul tău se scurtează și se răresc până nu le mai vezi deloc. Realizezi că nu știi pentru cât timp ai mers, dar acum îți permiți, într-un final, să te oprești. Ai trecut de marginea orașului, iar în fața ta se întinde, chemându-te, pădurea.
Pășești atent pe cărarea păzită de pinii înalți și subțiri. În ciuda fricii pe care ți-o inspiră drumul acela necunoscut, simți cum, înaintând tot mai mult în pădure, încolțește în tine entuziasmul copilului care, curios, descoperă încet lumea. Căci mirosul puternic de rășină se îmbină acum și cu trilurile sfioase ale păsărilor ascunse printre crengi, melodia lor devenind tot mai puternică și mai armonioasă cu cât te lași și mai mult înghițit de codru. „În sfârșit, ai ajuns,” pare să spună simfonia din jurul tău. Sprijinit de scoarța scorojită, te odihnești. Înghiți cu lăcomie și plăcere aerul rece, îți umpli plămânii cu el, iar după ce l-ai gustat pe îndelete, îl sufli înapoi. Soarele ce se apropie de apus răspândește o lumină caldă, portocalie, prin pădure, iar praful și insectele de aur te fac să te crezi pe alt tărâm, în palatul unei mari zâne; nu ca un intrus, ci ca oaspete. De fapt, cine poate ști dacă acea orchestră pe care o auzi nu este cântată de voci de zâne, care zboară acum prin jurul tău, vrăjind pădurea și toată ființa ta? Cât ai vrea să mai rămâi, să afli… Dar iată, soarele se ascunde încet după orizont, melodia amuțește și te trezești, din nou, singur… Poate ți-ar fi fost mai bine să rămâi singur, dar acum se întorc responsabilitățile tale, ridicându-te pe picioare și purtându-te cu grabă spre casă. Da, așa e cum îți spun ele: nu poți rămâne. Trebuie să continui să mergi. Totuși… poate, măcar din când în când… vei mai găsi un moment să te uiți în jur, să te minunezi…
Autor: Tudor Caciur-Aioanei
Jurnal de Bucovina 