Lumina soarelui îmi acoperă spatele
într-o încercare de a îmblânzi
răcoarea vântului ce se lipește
de pielea mea, sufocându-mă.
Albastrul pal al cerului îl văd picurat
cu pete negre pe alocuri, iar
haite nenumărate de câini latră
în depărtare. Cu cât îi ascult mai mult,
cu atât mai puternic pare
tunetul luptei lor.
Îi simt în aer, în plămânii mei,
îi văd alergând pe dealuri,
spre mine. În acea clipă se aruncă
toți câinii asupra mea, intră
în urechile mele, în gura mea, în porii mei.
Vreau să fug, dar picioarele mă lasă.
Brațele deja-mi zac lângă mine, pe jos.
Dau să strig, dar haitele interminabile
de câini ce se războiesc în depărtare
îmi înghit lacom vorbele,
sfâșie suflarea din mine
și îmi apasă inima cu toată
greutatea lor nemăsurabilă.
De acum se lasă noaptea.
Orizontul este murdar cu sângele meu.
Autor: Tudor Caciur-Aioanei
Jurnal de Bucovina 