Soarele nu a răsărit încă. Restul oamenilor dorm și ei. Sunt obosiți? E prea frig afară? Da, motive destul de bune… care, însă, nu contează pentru mine. Nu acum, cât mă plimb singur pe aleile pustii ce par să fi uitat ce e aia picior de om. Semiluna scânteie intens deasupra mea, călăuzind-mă cu ultimele-i puteri din această noapte, iar niște steluțe palide, pirpirii, își scot din când în când, curioase, capul de sub perdeaua de lumină a orașului, dar îl vâră repede înapoi, speriate de zgomotul vreunei mașini rătăcite sau al avionului ce tocmai a decolat. Poate vi se pare trist, faptul că stelele, fricoase, trebuie să se ascundă până și noaptea. Pe mine, sincer, mă amuză acest joc copilăresc al lor. În plus, riscul dispariției le face lumina (așa, firavă cum e) de un milion de ori mai plăcută ochilor mei. Până la urmă, perlele ar mai fi atât de dorite dacă s-ar găsi în fiecare scoică?
Nu mă pot abține să nu zâmbesc, în ciuda aerului care vrea să mă înghețe cu totul… Poate chiar asta îmi place: frigul, răcoarea pe care o simt la fiecare inspirație, conceptul de a deveni prima statuie din parcul în care am nimerit. Deja râd de bârfele aduse de păsări, ciripind lângă urechea mea, simt blana moale a animalelor ce s-ar freca de picioarele mele și aud chicotele șoptite ale copiilor care s-ar ascunde în spatele meu. Nu m-ar mai putea deranja nici canicula, nici frigul, nici altele… nici alții. Totuși, pașii nu mi se opresc. Luna-mi iluminează încă drumul, așternând dale de cristal sub tălpile mele. Deși nu mă încălzesc, șoaptele blânzi trimise de ea de acolo, de printre stele, îmi dau motiv să merg mai departe, sădesc în mine dorința de a face mai mult decât să renunț și să privesc – mut, imobil și neobservat – veșnicia.
Oamenii au început să iasă, în cea mai mare liniște, pe ușile blocurilor. Eu, ghidat în continuare de doamna nopții, merg mai departe, doritor să văd ce mă așteaptă.
Autor: Tudor Caciur-Aioanei
Jurnal de Bucovina 