Uite, iar plânge…
Mă aplec atent lângă ea și îi ascult
suspinele ritmate.
Nu scot nicio vorbă, căci
nu e nevoie să o întreb nimic
și niciun cuvânt
nu o poate ajuta acum.
Știm amândoi asta.
Așadar, plânge. Plânge
cu lacrimi roșii de sânge
ce se preling încet
pe fața ei, pe corpul ei…
Toate picură pe mâinile mele, marcându-mă
cu niște pete mari, invizibile.
Nu am învățat încă vreo metodă
prin care să le scot sau
dacă se poate, măcar,
să scap de ele vreodată.
Dar ce să fac? O mângâiere
e tot ce știe neputinciosul de mine să ofere.
Of, draga mea inimioară…
Uite, iar plânge…

