Au plecat păsările în lume,
în nord, în sud, spre apus,
către est, chiar,
peste oceane și munți.
„Doar migrează, ca în ceilalți ani,
acum că au dat de greu.
Veți vedea, la primăvara
se vor întoarce să zboare
prin mireasma florilor și
să guste din roadele noastre,”
ziceau, cu dispreț și mândrie,
bătrânii copaci, lăsați în urmă.
Totuși, văzându-le dispărând
la orizont, unii și-au dat seama
(pe undeva prin miezul
încă tânăr de sub scoarța tare)
că păsările,
pe care le-au alungat,
nu se mai întorc.
Cuiburile vor rămâne
mereu goale, iar ei vor fi,
în sfârșit, liberi. Liberi
să își adâncească cât mai mult
rădăcinile în pământul cleios,
să crească mari, înalți și falnici,
să sufoce toate florile
și tufișurile crude…
Liberi să moară, în pădurea lor
mută și goală, și să lase
doar un trunchi scheletic în urmă
și umbra ce cuprinde tot.
–––––––––––––––––––
Păsările zboară acum
cu puii pe aripi, în plisc,
printre stâlpi și zgârie-nori,
căutând un cuib în lume.
Jurnal de Bucovina 