Tu cât de conștient ești de trăirile tale, de emoțiile tale, de corpul tău? Dar de gândurile pe care le ai? Ce te animă? Ce te înfurie la culme și îți depășește limitele? Care e modul în care iubești? Cum te comporți în relațiile romantice? Dar în relațiile cu părinții? Reușești să îți exprimi propria unicitate în raport cu ei? Spui ce ai nevoie într-un mod constructiv, benefic pentru relațiile tale?
Toate acestea sunt întrebări care te ghidează în cunoașterea de sine. Și în crearea lumii tale interioare.
Oamenii care nu au o lume interioară sunt foarte dependenți de lucrurile materiale pentru a compensa lipsurile interioare, de diferite ideologii la care țin cu rigiditate și pun preț pe comparația socială în ce privește averea, puterea sau faima. Aceștia au crescut cel mai adesea printre alții cărora le lipsea autoreflexivitatea. Poate au avut un părinte narcisic sau ambii sau o suferință considerabilă precum o boală – factori care i-au determinat să-și concentreze atenția exclusiv pe supraviețuire.
Cei care au fost nevoiți să supraviețuiască unor greutăți precum abuzul, războiul sau sărăcia trăiesc într-o stare de exil interior. A le cere acestor oameni să-și elibereze mintea îi umple cu anxietate și groază. Și dacă sunt totuși capabili să se detașeze de stimulii exteriori și să privească în interior, sunt copleșiți instantaneu de ce văd acolo. Ei trăiesc într-un fel de apărare care îi ține permanent ocupați pentru a nu fi distrași de gândurile lor și a fi cu un pas înaintea sentimentelor lor.
O lume interioară e ceva ce creăm și dezvoltăm de-a lungul multor ani. Pentru a putea face asta, avem nevoie în primul rând de o îngrijire adecvată și de siguranță fizică, de persoane curioase în legătură cu ce gândim, simți, și trăim.
În cazul părinților narcisici, copiii intră adesea în viața adultă prea puțin conștienți de sine, dar capabili de critică și judecată elaborată a celorlalți. Acești copii, în loc să se descopere pe sine, au fost nevoiți să răspundă nevoilor părinților și să privească lumea (și pe ei înșiși) prin ochii părinților lor. Perspectiva aceasta e modelată de îngrijitorii care își privesc copiii ca pe o extensie a propriilor nevoi și nu îi lasă să fie ei înșiși, să ia propriile decizii.
Pacienții crescuți în culturi ”naziste”, colectiviste și tiranice de educare vor confunda cu ușurință lumea interioară și încrederea cu egoismul și lipsa de respect la adresa celorlalți.
Cei care trăiesc în afara lor înșiși și sunt orientați spre exterior foarte mult – nu fac referire la experiența subiectivă atunci când își descriu relațiile și cariera, nu stau să reflecteze foarte mult asupra a ceea ce li se întâmplă. Reacționează mecanic la evenimentele în care sunt prinși de viață.
Pacienții care nu au un sentiment de sine trăiesc de obicei un sentiment copleșitor de rușine, pe care încearcă să-l controleze prin perfecționism sau să-l anuleze prin distragerea atenției cu diferite comportamente adictive (mâncat compulsiv, Internet, vizionare compulsivă de filme, shopping, sex, consum de alcool, droguri, fumat etc). Adesea, nu conștientizează ce simt, ce le place și ce vor cu adevărat. Au învățat să fie invizibili sau să se ascundă după o armură de aroganță și superioritate.
Pentru anumiți pacienți, terapia ar putea fi prima relație care le oferă spațiul și timpul necesare pentru a reflecta asupra lor înșiși și a-și crea un sentiment de sine. Capacitatea autoreflexivă și lumea interioară sunt achiziții care presupun capacitatea noastră de ne a regla emoțiile într-atât de mult încât să ne putem vedea pe noi înșine obiectiv, fără filtrele și apărările care ne calmează anxietățile.
Psiholog clinician: Anichitei Biatrice Ioana
Jurnal de Bucovina 