Pe vremea copilăriei mele, îmi plăceau grozav serile de iarnă. Odată cu lăsarea întunericului, bunica lua țâlindru’ de la lampa atârnată de tavan, băga două degete peste care înfășurase o bucată de cârpă și-l ștergea de funingine pe dinăuntru. Apoi, dintr-o cutie de tablă albastră agățată într-un cui pe peretele de deasupra vetrei, lua ”cașâța gi țâbricuri”, scotea un băț și, cu mare grijă ca nu cumva să se rupă și să-l piardă, aprindea mucul. Punea țâlindru’ la loc, dădea „lampa în sus” (flacăra mai mare) ca să se vadă în toată casa, apoi se așeza pe laiță lângă găleata cu apă și începeau poveștile. Ceilalți, adică mama, tata și cei vreo patru copii câți eram la vremea aceea, stăteam în pat înșirați și rezemați de perete. Soba duduia, căci bunica avea grijă să bage strujeni uscați, care ardeau și pârâiau de mama focului. Pe tavan și pe pereți alergau, de parcă se jucau de-a ascunsul, lumini și umbre stranii.
În unele seri, cum stăteam noi așa îngrămădiți în pat, chirciți cu picioarele sub noi, deodată auzeam câinele bătând de ziceai că-și dă duhul, smucindu-se gata să rupă lanțul, iar în tindă, cineva își scutura cu putere ciubotele pline de omăt. În câteva clipe, ușa de la odaie se deschidea larg, iar în cadrul ei își făcea apariția cât era de lung, moșu’ Leonte îmbrăcat într-o tuhoarcă* de oaie cât toate zilele, iar în cap având o cușmă mare cât un cârlan întreg și bine hrănit.
Sara* bună, oameni buni!, spunea moșu’ cu glas puternic, tulburând tăcerea. Kak familia? Acesta era salutul lui, jumătate românește și jumătate rusește, și asta pentru că moșu’ Leonte era rus.
Rămăsese prin părțile noastre încă de pe vremea războiului, se încurcase cu lelea Rusanda și de atunci ne-am trezit vecini cu el.
Tare bucuros mai eram eu când venea moșu’ Leonte pe la noi, n-aș fi vrut să pierd nicio frântură din seara în care el, împreună cu bunica și cu tata, se așterneau la povești. Fiecare poveste îmi descoperea o lume nouă, iar moșu’ Leonte știa să le spună. Cât o fi fost adevăr și cât minciună sau câtă fantezie era în ceea ce povestea, nu știu, însă pentru mine, orice vorbă de-a lui era adevărul adevărat. După ce și-a scos cojocul și cușma și le-a agățat într-un piron bătut în perete tocmai pentru treaba asta, s-a așezat pe laiță lângă bunica și a început să povestească cum s-a bătut el odată cu o haită de lupi și cum i-a răpus până la ultimul, având în mâini doar o plasă de nailon de opt lei, iar în plasă, un borcan cu povirlă*. Pentru că povestea este veche și aproape uitată, iar moșu’ Leonte ne-a părăsit de multă vreme și nu mai are cum s-o spună, voi povesti eu, cu cuvintele mele, din ce-mi mai aduc aminte.
Era într-o noapte de iarnă neagră ca păcura și geroasă de-ți dârdâiau dinții la fiecare pas. Opincile groase, făcute din cauciuc trainic de tractor, scârțâiau cu jale prin omăt la fiecare călcătură. În față, beznă. Drumul nu se vedea, însă moșu’ Leonte nu se sinchisea de treaba asta, pentru că-l cunoștea pe de rost, doar nu era prima dată când îl călca cu piciorul. Singura lumină care-l însoțea era jarul de la țigara pe care o spânzurase în colţul gurii, uitând de ea, deși din instinct trăgea din când în când câte un fum și atunci și lumina se mărea, de putea zări cam până la un metru sau doi în jurul lui.
Drumul era greu, însă moșu’ Leonte nu-l lua în seamă, mai ales că, față de drumurile pe care le-a făcut el în război, acesta era o glumă. Înainta aplecat moșu’ Leonte, gâfâia și se gândea la ale lui.
Bezna și liniștea de mormânt deveniseră apăsătoare și înspăimântătoare, iar pe moșu’, cât era el de tare, parcă tot îl străbătea un fior pe șira spinării. Un pui de spaimă îi dădea târcoale și-l neliniștea. Nu-i a bună, zise moșu’ în sinea lui, în timp ce tocmai făcea primii pași peste podul Tolvei.
N-a trecut bine podul când, deodată, la o depărtare nu mare, cam cât ai zvârli cu un bolovan, aude un zgomot înfundat de pași mărunți frământând zăpada întărită de ger, iar în față, în întunericul adânc și negru ca iadul, câteva perechi de ochi sticleau ca niște stele mișcătoare. Moșu’ a înlemnit de frică. Lupii, au venit lupii!, zise moșu’ cu voce tremurândă. Când a văzut grozăvia și și-a dat seama că aici poate fi capătul, deodată s-a îmbărbătat, s-a întors pe pod, s-a dat cu spatele sprijinindu-se de parapeții de lemn, și-a răsucit pe mâna dreaptă plasa în care avea un borcan cu povirlă de perje, borcan pe care i-l dăduse cineva la care fusese în Mazânăiești, și s-a pregătit de bătaie.
Atunci când moşu’ s-a oprit, s-au oprit și lupii. După un timp destul de lung, moșu’ Leonte s-a gândit că ar fi timpul să se miște, să plece, deoarece lupii nu făceau nimic, doar stăteau și-l priveau de la o distanţă destul de mărișoară. N-o să-mi facă nimic, o să se sperie și o să plece, se gândea moșu’, numai că socoteala lui nu se potrivea cu a lupilor, care, când au văzut că moșu’ se mișcă, deodată s-au înfoiat și au pornit spre el. Moșu’, tremurând de spaimă, odată a început a roti plasa prin aer și, cum se apropia un lup, pac, îl și altoia.
Lupul fugea schelălăind, apoi venea altul și tot așa, moșu’ i-a pus la punct pe toți, ba încă a și alergat o bucată bună după ei, până ce haita a dispărut undeva, spre Zaharești, spre râpa lui Petrea Cioncului, de unde se zice că nu s-au mai întors niciodată prin părțile noastre.
Aceasta a fost povestea moșului din seara aceea, iar eu nu numai că am ascultat-o, dar am și trăit-o aievea. Am mestecat-o, am mâncat-o de vie. Am dat din mâini așa cum îmi închipuiam că dădea moşu’ cu plasa, călcam lupii în picioare și chiar am vrut să mă iau după ei ca să-i căsăpesc cu totul, numai că, atunci când m-am ridicat din pat, am lovit-o din greșeală cu cotul în cap pe o soră de-a mea mai micuță, care a început să „scheaune” cât o ținea gura, astfel că tata mi-a tras o palmă după ceafă, tăindu-mi tot elanul. Atunci s-a sfârșit și povestea.
Se făcuse deja târziu, tata a dat lampa în jos ca să priceapă moșu’ Leonte că a venit vremea culcării și că ar fi cazul să-și ia tuhoarca din cui și să plece acasă la el. Moșul a priceput cum stă treaba, s-a ridicat de pe laiță, s-a îmbrăcat, și-a pus cușma pe cap, a ridicat o mână zicându-ne tuturor sanatati* bunî, apoi a ieșit pe ușă. Bunica, fiindcă așa era obiceiul în sat, i-a spus moșului care ieșise deja în tindă: – Sî mai viniț pi la noi! – Mai vin, mai vin, că am încă multe de povestit, a spus moșu’ în timp ce trăgea ușa de la intrare după el.
Apoi s-a îndepărtat călcând apăsat omătul puhav, pierzându-se în noaptea neagră și pustie, potopit de căderea necontenită a fulgilor de zăpadă…
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 