Am ajuns
să mă învârt
în cerc,
într-o încercare
de a opri timpul.
Știu că nu voi reuși
niciodată, dar
de acum a devenit
un obicei la fel de
incontrolabil
ca trecerea anilor.
Dintr-un asemenea vârtej,
creat de mine
în jurul meu,
cu greu să mai scap.
O închisoarea perfectă
din lacrimi și timp care
mereu și mereu
se mărește…
Îmi trebuie o ancoră
de care să mă agăț,
un reper
după care
să regăsesc calea.
Știu că e ceva
acolo, văd
din când în când
câte o strălucire
printre curenți:
lumina răsfrântă
de trei picături
de rouă
de pe frunza ruptă
din palmele mele,
bulevardul solar
pe care calc
în fiecare după-amiază,
luna ce mă veghează
de acolo de sus
prin miliardele ei
de ochi cristalini,
lustra de pe tavan,
care nu mai știe cum
să se oglindească
în geam ca să
o pot privi,
aureola Fecioarei
ce-mi zâmbește
de pe birou,
flancată de arhangheli
dârzi cu fețe blânde,
și un spectacol
nesfârșit
de neînțeles
de o droaie
de alte amintiri,
care strigă la mine,
mă asurzesc
și mă orbesc,
rotindu-se în jurul meu
la viteze interstelare.
Iar mintea mea
e ca un motor
învechit
care tot merge
mereu și mereu
fără oprire
și turuie
și crapă
și bubuie!
Naște zeci de stele
pe secundă
care mor
de sute de ori
și în urma miilor
de supernove
apar zeci de mii
de găuri negre
care mă înghit
cu tot cu vârtej
și cu tot cu drumul meu
uroboric
și totul se învârte
din ce în ce mai repede
mereu și mereu!
–
Timpul nu se mai oprește.
Autor: Tudor Caciur-Aioanei
Jurnal de Bucovina 