Acum trei ani mi-am propus să fac un gard, gardul de la drum. Fiindcă cel vechi era din scânduri și a putrezit, m-am gândit că unul nou din plasă de sârmă și stâlpi din țeavă ar fi mai bun. Așadar, mi-am cumpărat materialele, plus aparat de sudură. Nu știam să sudez, dar m-am ambiționat, zicându-mi că doar n-oi fi eu mai prost ca alții, și am făcut gardul. Totul a început cu hotărârea de a face gardul, spunându-mi în sinea mea: hai, domnule să fac gardul acela odată, ce-i așa mare lucru! Și l-am făcut.
Nu tot așa se întâmplă când încep să pictez o pânză nouă. Nu iau pânza, o pun pe șevalet, îmi pregătesc paleta, după care încep să mă învârt prin atelier gândindu-mă oare ce să mai pictez eu, azi? Nu merge așa, sau merge, dacă vreau să fac o banalitate, ceva colorat și corect, dar care să nu-mi trezească nicio emoție. Pe mine mă interesează doar emoția pe care o transmite lucrarea, mă rog, și povestea la pachet cu emoția, însă asta se obține greu, dacă îți propui să pictezi emoție. Te chinui, zile în șir, și nu iese nimic, și asta pentru că emoția nu poate fi planificată și nici indusă. Emoția, starea aceea inefabilă, apare când nici nu te aștepți, ea te găsește deja la lucru. Te îndrumă, îți mișcă mintea, inima și mâna. Pictezi cea ce nu știi, te lași în voia simțurilor, iar la sfârșit te trezești întors pe dos, răvășit, dar plin de o bucurie stranie. Nu-ți vine a crede că tu ai fost în stare să faci un asemenea lucru. Și revenind la mine, nici nu l-am făcut, el m-a făcut pe mine. Și, poate, nici nu l-am făcut, ci pur si simplu a ieșit la lumină în momentul acela, moment pe care nu eu l-am ales. A fost ca o naștere a ceva care s-a întocmit cu multă vreme înainte în ființa mea, o naștere care, cumva, m-a luat prin surprindere, ca orice naștere, de altfel. De fapt, acum am priceput că un pictor își pictează stările, trăirile, mă rog, ființele acelea neînțelese pe care le găzduiește în lăuntrul său. Se pictează pe sine, cel nevăzut și neștiut. Se scoate la lumină, fiindcă nu mai poate rezista în întuneric. Așadar, pentru mine, pictura este ceva ce se întâmplă din interior către afară și nu invers. Când pictez un măr, de pildă, nu pictez coaja mărului, ci pictez felul în care mărul acela îmi spune povestea lui, începând de la mugur, la floare, și apoi la tot soarele și toate ploile care l-au îmbrăcat în culoare de-a lungul verii.
De aceea eu niciodată nu pictez la comandă, pictez doar ceea ce simt, ceea ce vreau, chiar dacă subiectele mele sunt banale, uneori povești pentru copii, știind bine că așa cum simte un copil nu mai simte nimeni. Asta e tot ce vreau de la viață, să pot privi un tablou cu ochi de copil, și să mă bucur ca un copil. Dar cât de greu este după ce mi-a întrat în cap că sunt deja om mare, om care cumpănește și judecă la rece…
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 