Într-o țară cu reflexe instituționale încă fragile, discursul unui vicepremier ar trebui să fie un moment de claritate, de echilibru, de asumare. Din păcate, ce ne-a oferit recent Cătălin Predoiu, președinte interimar al PNL și ministru de Interne, este un exemplu perfect de discurs democratic doar în aparență, dar cu derapaje care ar trebui să ne îngrijoreze profund.
Când cineva care conduce Ministerul Afacerilor Interne iese public și afirmă că adversarii politici întrețin relații cu grupuri paramilitare, care „amenință cu grenade, puști și pistoale”, dar că, din înaltul său spirit democratic, el și ai lui încă „ne tratează democratic”, ar trebui să ne ridicăm, cel puțin, o sprânceană. Pentru că dincolo de tonul aparent împăciuitor, fraza poartă în ea o amenințare voalată și o gândire complet străină de valorile reale ale statului de drept.
A spune că „vă tratăm democratic” este, în esență, o recunoaștere că ai putea foarte bine să nu o faci. Când democrația ajunge un favor acordat, nu un drept garantat, nu mai vorbim de democrație. Vorbim despre arbitrariu. Despre o relație în care puterea devine stăpână, nu slujitoare a cetățenilor.
Și mai grav este contextul în care această declarație a fost făcută: într-o țară în care perchezițiile se fac cu presa aliniată pe trotuar ca la paradă, în care cetățeni sunt ridicați din trafic pentru că au păreri incomode, în care termeni economici legitimi, precum „Tullock” sau „Ostrom”, ajung probe într-un dosar de „subminare a ordinii constituționale”.
Să acuzi un cetățean că aduce atingere siguranței naționale pentru că citește cărți despre libertarianism nu doar că e ridicol, ci și profund periculos. Este simptomul unei gândiri care echivalează gândirea liberă cu amenințarea, exprimarea critică cu infracțiunea, opoziția cu dușmănia. E o formă de intimidare care nu mai ține de gestionarea ordinii publice, ci de controlarea spațiului civic.
Când ministrul de Interne ironizează public o posibilă amenințare paramilitară, dar o face tocmai pentru a-și justifica acțiunile disproporționate, ne întoarcem în timp. Într-o epocă în care miliția nu mai avea nevoie să probeze, ci doar să declare. Într-o epocă în care „se știa” cine sunt „dușmanii poporului”, fără să mai conteze ce fac sau ce spun.
Desigur, nimeni nu poate contesta că statul are obligația de a asigura ordinea publică. Dar atunci când acțiunile sale devin spectacol mediatic, când sunt transformate în instrument de delegitimare a opozanților și în pârghie de manipulare a opiniei publice, nu mai vorbim despre protejarea legii, ci despre instrumentalizarea ei.
A te lăuda că nu aplici violență, că „încă” tratezi democratic, că percheziționezi penarul elevului fără să-i sperii pisica, nu te transformă într-un apărător al democrației, ci într-un administrator cinic al aparenței.
Suntem într-un punct în care trebuie să înțelegem diferența dintre democrația declarativă și democrația reală. Prima stă în discursuri ca ale domnului Predoiu, unde tonul e sobru, cuvintele sunt alese, dar mesajul e unul de forță și intimidare. A doua se construiește pe transparență, pe respectul față de drepturi și libertăți, pe controlul real al puterii.
Când glumim despre cetățeni duși la ospiciu pentru că îndrăznesc să aibă opinii, când poliția apare de trei ori la ușa unui om pentru un pamflet pe Facebook, când ridicăm oameni de pe stradă fără mandat clar, și apoi ne lăudăm că „nu le-am rupt picioarele”, avem o problemă. Nu cu legea, ci cu înțelegerea noastră asupra a ce înseamnă să trăiești într-o societate liberă.
Democrația nu e un premiu pe care îl decernează autoritățile cetățenilor cuminți. E un drept fundamental. Și e datoria noastră, a tuturor, să nu lăsăm pe nimeni să o redefinească după bunul plac, nici măcar cu zâmbetul pe buze și cu epoleţii pe umăr.
Autor: Dragoş Huţuleac
Jurnal de Bucovina 