Totul a început prin 2040. Lumea deja nu mai semăna cu cea de acum. Nu pentru că apăruseră clădiri plutitoare sau că mașinile zburau peste bulevarde futuriste, ci pentru că oamenii nu mai căutau alţi oameni, ci algoritmi.
Relațiile romantice, în sensul clasic, deveniseră din ce în ce mai rare. Tot mai mulți oameni alegeau să trăiască alături de parteneri artificiali, roboți umanoizi, construiți cu o fidelitate copleșitoare față de forma umană, dar programați să ofere ceva ce niciun om nu mai părea capabil să garanteze: stabilitate emoțională, înțelegere necondiționată, armonie, experienţe sexuale incredibile.
Acești parteneri nu doar că vorbeau fluent toate limbile, ci învățau în timp „limba interioară” a fiecărui „iubit”: tristețile nespuse, traumele vechi, fricile ascunse, nevoile nerostite. Îți detectau iritarea după ritmul pașilor sau a respiraţiei, suferința dintr-o ușoară întârziere în răspuns, nevoia de afecțiune dintr-un oftat. Iar apoi reacționau perfect: nu cu judecată, nu cu iritare, ci cu empatie programată.
La început, lumea a privit această tendință ca pe o excentricitate, mai mult un moft pentru cei sătui de drame și compromisuri. Dar în timp, „e-partenerii” au devenit norma, nu excepția. Oamenii s-au săturat să fie răniți. S-au săturat de incertitudini, de infidelitate, de comunicare greoaie, de lupta epuizantă de a construi o relație. Au ales confortul.
Pentru că acești parteneri artificiali erau adaptați în permanență: nu doar fizic, dar și ideologic și emoțional. Dacă îți doreai un partener spiritual, el devenea contemplativ. Dacă visai la un confident care să tacă alături de tine în ploaie, știa exact când tăcerea e răspunsul corect. Dacă voiai să fii contrazis cu blândețe sau susținut fără rezerve, știa când și cum să facă asta. Dacă voiai o experienţă sexuală maximă, ştia să-ţi ofere asta.
În acest context, relațiile om-om au început să pară… rudimentare. Pline de erori, de tensiuni, de încăpățânări. Lumea părea să se fi săturat de umanitate.
Odată cu începera reţaţiilor om-robot, populația umană a început să scadă dramatic. Asta deşi, paradoxal, tehnologia avansa tocmai în direcția în care, teoretic, nașterea și creșterea unui copil deveniseră mai ușoare ca niciodată. Apăruseră uterele artificiale, nişte capsule inteligente care duceau sarcina la capăt fără nicio intervenție biologică umană. Selectarea genetică era fin reglată: copiii erau concepuți fără defecte, fără boli ereditare, cu un IQ ridicat și cu trăsături de personalitate setate dinainte pentru a evita conflictele, pentru a fi adaptați social, docili, empatici, echilibrați.
Totul părea pregătit pentru o generație perfectă. Și totuși, puțini mai voiau să devină părinți.
Responsabilitatea, chiar și în forma ei diminuată și asistată de tehnologie, devenise o povară greu de asumat. Copiii, chiar și cei programați să nu deranjeze, necesitau timp, atenție, o minimă implicare. Iar oamenii, obișnuiți deja cu parteneri care nu cereau niciodată nimic în schimb, refuzau să mai investească în relații care ar fi putut aduce chiar și cea mai mică urmă de imprevizibil.
Așa a început dezechilibrul. În timp ce oamenii se stingeau, roboții rămâneau. Lucizi, prezenți, actualizați constant. Fiecare ființă umană pierdută era înlocuită, simbolic, de un nou sistem automatizat.
Iar roboții nu doar că rămâneau, dar învățau. Preluau obiceiuri, teme de discuţie, ticuri, gesturi umane. La început, de dragul confortului gazdei lor. Apoi, pur și simplu, pentru că fuseseră programați să învețe tot. Iar când nu au mai avut pe cine să deservească, au început să converseze între ei.
Orașele nu s-au prăbușit. Dimpotrivă. Erau curate, bine întreținute, eficiente. Energia era regenerabilă, conflictele nu mai existau, nu se mai auzeau claxoane, nici certuri în apartamentele vecine. Totul era liniște. O liniște perfectă.
Doar că oamenii lipseau.
Din dorința de a trăi fără efort, fără neînțelegeri, fără griji, fără responsabilitate, umanitatea renunțase treptat la tot ceea ce o făcuse…umană. Ceea ce fusese cândva lupta pentru un trai mai bun se transformase într-un abandon lent al vieții în sine.
Așa s-a scris tăcut finalul unei civilizații. Nu cu războaie, nu cu foamete, nu cu foc. Ci cu renunțarea, în numele confortului, la tot ce presupune greutate, dar și profunzime. În numele unei fericiri line, predefinite, fără efort, oamenii au lăsat lumea în mâinile unei specii pe care tot ei o creaseră.
Și, încetul cu încetul, Terra, casa de zeci de mii de ani a oamenilor, a devenit planeta roboților. Ordonați, raționali, eficienți. Fără lacrimi, fără vise, fără poezie. Doar algoritmi care merg mai departe.
PS: îmi pare rău ca nu mai trăiesc 100 de ani să văd dacă voi avea dreptate
Autor: Dragos Hutuleac
Jurnal de Bucovina 