Pot afirma că am fost o mare privilegiată să-l am coleg de grupă la Facultatea de Litere de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași pe scriitorul Marius Domițian, de care mă leagă o lungă își profundă prietenie, bazată pe cultivarea acelorași frumuseți spirituale.
Din punctul meu de vedere, Marius Fotache Domițian nu a ales fortuit să semneze, Marius Domițian. Prenumele lui a fost predestinat, întrucât eu îl percepe sensibilul și talentatul nativ scriitor, drept „un împărat al poeziei”.
În ultimul său volum de poezii, Autoportret cu vedere spre interiorul tău, apărut la Editura Timpul, în decembrie 2024, cu o generoasă prefață, semnată de Codrin Cuțitaru, bunul meu prieten a reușit să mă surprindă cu adevărată „serbare a intelectului”, cum definea Paul Valery, poezia.
Scriitorul Marius Domițian cochetează și cu proza, cu aceeași fervoare și măiestrei, volumele sale: „Întâlniri cu Lola Jo” (povestiri), „Vesturienii” (roman) și „Puzzle purpuriu” (povestiri), demonstrând o manieră unică în surprinderea inefabilului și insolitului existenței noastre.
El excelează și în versurile pentru copii, dovadă fiind concursurile literare câștigate în acest sens. Nu cred că am citit în ultima perioadă un volum de poezii mai reușit decât „Peripețiile Măgărușului Zoli”. Când mi-a trimis primul său volum de poezii, intitulat „Căutarea vârstei”, am avut aceeași revelație din facultate, că mă aflu în fața unui poet incontestabil, cu un discurs liric, pe cât de inedit, pe atât de captivant și răscolitor.
Lumea pe care o vede și o percepe Marius Domițian este una a regăsirii sinelui, eul liric devenind contemplativ, solar, doritor de a iubi și de a schimba ceva: „Hai să facem ușor schimb de locuri,/ ca doi negustori cuviincioși, pe pânza aceasta roasă pe la colțuri/ ochii ni se vor suprapune/ duioși,/ Brațele noastre au lungimi diferite,/ cum și tăcerile trase din teacă/ uneori./ tu te rotești mai mult după soare,/ eu, mai ales după tine/ și nori./ Doar că oasele mele sunt ceva mai grele/ și atârnă strâmb/ Prin panoplii/ Tu îmi vorbești despre multe rele,/ eu despre jocurile din stradă/ ale unor copii./ Există palate/ și-o carapace ce te strânge suav peste zi/ și-o lene aparte/ și-o piele albă în care te îmbraci/ când te dezbracă priviri furișate/ și strălucirea aceea ce coboară tiptil/ pe mâinile tale curate./ Și mai este ceva (ce n-am să spun), ceva mult mai ascuns/ în tine,/ amestecat cu praful din părul tău brun/ și cu veninuri sublime./ Știu că tu ai să plângi/ și ai să-mi zici „ticălos”/ aducând adevăruri aproape,/ pe când eu/ m-oi întinde ca luna de jos,/ tremurândă pe solzii de ape./ Dar va fi bine când vom coborî în sărut/ ca-ntr-o mina de diamante/ și ne vom pierde-mpreună,/ despuiați de trecut, strălucind în 14 karate.” (Autoportret cu vedere spre interiorul tău)
Regăsim în acest ultim volum liric iubirea serafică împletită cu dorința acută de a trăi frumos, marcând definitiv destinele și sensurile existențiale ale celor ce se iubesc ca-ntr-o interminabilă și sublimă poveste. O dată intrată în lumea, pe care o creează cu atâta har Marius Domițian, nu te mai poți desprinde, versurile acționează ca un miraj, creându-ți disponibilitatea caracteristică lecturii marilor poeți.
Lectorul resimte incitarea și dorința de a vedea tot ce are de mărturisit poetul, pentru ca la finalul volumului să conștientizeze că a intrat într-un univers polivalent, cu multiple conotații, pe cât de absconse, pe atât de mirobolante: „E ceva neobișnuit în aerul camerei/ pe care-l sorbi cu lăcomie – și – atunci cred/ că tot universul respiră prin tine/ când cu mâini aproape smulse din mine/ trupul tău fremătând de așteptări/ îl dezmierd./ Ai cel mai trist de-a spune „pa”/ și în păr cea mai întunecată strălucire./ Când pleci, te privesc printre cioburi de stea/ cum te-ndepărtezi agale-/ pe când umbra ta/ mai rămâne o vreme cu mine.”
Ca dominante lirice remarcăm regăsirea sufletului și a propriilor amintiri.
„Despre tine n-aș putea scrie vreodată – / din tot ce-aș spune, ceva s-ar pierde/ prin scris,/ iar chipul tău drag pe pagina curate/ ar fi ca o statuie/ ciobită-n surâs.”
Poezia de față reușește să ne surprindă prin lipsa totală a teatralității, atât de caracteristică altor poeți. Versurile curg lin și o dată cu ele spontaneitatea sensibilității și candoarea vocației.
Scrisă cu nerisipită finețe, poezia devine un joc suav în teluric: „Peste miriști/ măruntaiele lunii clocesc liniștea./ Târâș pe coate/ mă apropii și sărut degetele ierbii./ O înălțime se simte undeva pe aproape./ Copacilor/ li se văd coastele/ inelate./ Se aud cruci/ mocnind/ de singurătate/ cimitirele sunt mai aproape ca oricând/ de stele.”
Observăm o afinitate a poetului cu aforismul: „Frumusețea ta/ e mâna călăului/ care îmi stârnește emoții/ nebănuite.”
Colosala fascinație și puterea a versurilor lui Marius Domițian vine din dorința de absolut și lumina, axată pe miracolul, pe care, doar iubirea îl poate suscita. Eul liric propune cititorului, spre reflecție, într-un limbaj cu totul special, câteva teme universale, invitându-l în propria lume, una de o incredibilă forță și sensibilitate artistică: „Niciodată mai vechi și mai blând ca acum,/ adunând semnele risipite de parte,/ mi-am întors privirea spre soarele bun/ și iubire-am numit/ tot ce-n moarte nu-ncape.”
Autor: Milica Blaga
Jurnal de Bucovina 