Doar că îmi povestea gazda mea de la Suceava, de când eram elevă la liceul pedagogic, că musai, noi fetele, trebuie să facem o turtucă. Și o făceam, ca să râdem, că doară ce aveam altceva de făcut? Cu o jumătate de coajă de nucă, luam făină, apoi tot atâta sare și apă, la fel. Chinuită între degete, ieșea o chichineață, că n aveai nici la ce te uita. O coceam pe o tablă, pe ochiul de la aragaz, că n avea baba șparhat. Așa îi ziceam lu’ tanti Rodica Lupu, care de fapt era Sevastia.. ..
Îi plăcea să intre în jocul nostru. Așa că ne dădea câte un fir de busuioc, să-l punem sub pernă și ne zicea să ne rugăm cu priință. Mă, și atâtea cruci mai făceam pe pernă și pe sub pernă și atâta ne puteam hlizi, ca niște nebune. Și Doamne, sturlubatice și fără griji mai eram!
Totul era bine, până când trebuia să mâncăm ocna de turtă. Ne sculam dimineața cu un bot înflat, de nu puteam ieși din casă și cam asta era cu sorocitul nostru. De Acivlovir nu știam și ne dădea tot ea, săraca tanti, pe atunci de peste 80 de ani, fie pomenită, câte o țâră de tetraciclină galbenă, de ne ungeam binișor, după toată isprava, ca să fim și mai comedioase.
Și ca să ne putem răcori, mergeam pe podul casei și furam pere 
, galbene și moi, de-ți lăsa gura apă. Erau așezate una lângă alta, jumătate de pod, pe ziare, ca să nu ne putem atinge…
Da’ de unde?
Că noi eram ca niște ciocănitori înflate de la treaba cu ursitul!!
Ne-o dat Dumnezeu , parte și părticică! Nu știu dacă de la turta cea sărată, ori așa a fost rânduit de Cel de Sus!
Familia Lupu de pe Strada Zimbrului, numărul 6, e de mult în cer. Pe Dumitru și Sevastia îi pomenesc lângă toți ai noștri, pentru că am amintiri frumoase, mai ceva decât cu niște bunici!
Autor: Ilaria Puşcă
Jurnal de Bucovina 