Ziua Națională a României vine în fiecare an cu parade, cuvinte mari și panglici tricolore prinse la reverul unor oameni care, prea des, n-au înțeles niciodată cu adevărat sensul zilei. Aşa că am obosit să ascult discursuri solemne rostite de cei care nu pot așeza într-o frază coerentă contextul istoric al Unirii, dar se pricep teribil să urce trepte administrative, să prindă funcții, să strângă mâini și să pozeze în gardieni ai „interesului național”.
Nu cred în cei care se bat cu pumnul în piept după fiecare frază despre „neam și țară”, exact cum nu cred nici în cei care judecă prea aspru România, considerând-o un loc de nimic, o eroare istorică, o matrice stricată în care nu merită să trăiești. Între aceste două extreme, patriotismul teatral și disprețul steril, se pierde sensul unei zile ce ar trebui să ne aducă mai aproape unii de alții, nu mai departe.
Eu cred, în schimb, în patriotismul tăcut al celui care azi dimineață a hrănit animalele la timp, fără să-i pese că afară e frig și că ziua liberă l-ar fi scutit, teoretic, de efort. În cel care i-a spus copilului „te iubesc” nu prin declarații pe internet, ci prin fapte simple: l-a ascultat, l-a ținut în brațe, i-a făcut loc în viața lui. În omul care își face munca bine, nu pentru aplauze, nu pentru diplome, ci pentru că așa e corect.
Cred în patriotismul celui care sădește speranță acolo unde e nevoie de ea: fie că e un profesor care nu renunță la elevii lui, un medic care rămâne în tură încă două ore pentru că trebuie, un un simplu om care repară ceva intr-o comunitate mică. Cred în omul care își asumă propriile fapte, bune sau rele, pentru că știe că demnitatea nu se negociază.
Patriot este cel care înțelege să fie om la casa lui: să iubească, să respecte, să fie sincer cu el însuşi, să nu fugă de muncă și să nu își bată joc de darul acesta ciudat și frumos numit viață. România nu a fost niciodată construită de cei care au urlat mai tare, ci de cei care au lucrat mai bine. Cei care au știut că o țară nu se ține în picioare prin metafore, nici prin încruntări, ci prin responsabilitate, bun-simț, solidaritate și curaj.
Așa că, de 1 Decembrie, nu am să ridic ode goale și nici nu am să înjur patria pentru metehnele ei vechi de când lumea. Am să mă uit la oamenii aceștia discreți, concreți, reali și am să spun că ei reprezintă România
O Românie care nu se vede la televizor, nu se înghesuie în tribune oficiale, nu stă cu mâna întinsă la buget, nu-și umflă pieptul, ci își suflecă mânecile.
O Românie în care încă merită să crezi.
Autor: Dragos Hutuleac
Jurnal de Bucovina 