Asta e, de fapt, marea dramă: statul român nu e perceput ca partener, ci ca adversar.

Pe mine nu m-au uimit dezvăluirile din documentarul Recorder despre justiție. Deloc.
Nu pentru că aș fi cinic, ci pentru că lucrurile astea erau știute. De mult. De foarte mult timp.

Ce mă uimește, însă, este tăcerea. Tăcerea asta groasă, complice, întinsă pe zeci de ani. Faptul că am știut, sau măcar am bănuit, și am mers mai departe ca și cum asta ar fi ordinea firească a lumii. Ca și cum e normal ca statul să nu funcționeze pentru cetățeni, ci împotriva lor. Ca și cum asta nu ar fi o problemă, ci doar un decor.

Documentarul nu ne arată ceva nou. Ne arată ceva vechi, rânced, bine înrădăcinat. Și, mai ales, ne confirmă încă o dată un adevăr incomod: statul român este defect. Nu accidental. Nu punctual. Ci structural.

De ani de zile, românii nu apelează la justiție pentru că au încredere în ea. Apelează pentru că nu au altă soluție. Pentru că legea îi obligă. Pentru că nu pot ocoli sistemul. Și atunci nu speră la dreptate, ci la noroc. Să nimerească judecătorul „bun”. Să nu pice pe completul „greșit”. Să nu supere pe cine nu trebuie. Asta nu e justiție. E ruletă.

Și nu e doar justiția. E relația noastră cu toate instituțiile statului.

Românii nu interacționează cu primăriile pentru că își doresc. O fac pentru că sunt obligați. Pentru că trebuie o hârtie. O semnătură. O ștampilă. Și merg cu stomacul strâns, știind că vor fi tratați cu dispreț, trimiși pe alte drumuri, plimbați inutil, nu ajutați, nu consiliați. Soluțiile nu sunt acolo. Doar procedura. Și nervii.

Ni se strânge inima când vedem un echipaj de poliție. Nu pentru că ne simțim mai în siguranță, ci pentru că ne așteptăm la un abuz. La o interpretare arbitrară. La o demonstrație de forță. Poliția nu e percepută ca protecție, ci ca pericol potențial.

La spital ajungem doar când nu mai putem evita. Ne e teamă nu doar de boală, ci de ce urmează: complicații, infecții, șpăgi, umilință. Nu te duci să te faci bine, te duci sperând că nu ieși mai rău.

Iar când primești un plic de la stat, deja știi că e de rău. Nu e consiliere. Nu e ajutor. Nu e „hai să vedem cum te scoatem din problemă”. E somație. Amendă. Executare. Statul nu te caută ca să te ajute, te caută ca să te sancționeze.

Asta e, de fapt, marea dramă: statul român nu e perceput ca partener, ci ca adversar. Nu ca sprijin, ci ca obstacol. Nu ca soluție, ci ca problemă.

Și de-aia dezvăluirile Recorder nu ar trebui să ne șocheze. Ar trebui să ne doară. Pentru că ele nu vorbesc doar despre niște judecători, niște procurori sau niște dosare. Vorbesc despre un contract social rupt. Despre un stat care, de prea mult timp, funcționează fără cetățeni și, uneori, împotriva lor.

Iar adevărata întrebare nu e „cum a fost posibil?”.

Ci: de ce acceptăm de atât de mult timp ca asta să fie normalul?

Autor: Dragos Hutuleac