Dragoş Huţuleac: „E ușor să te lauzi cu ce a ajuns copilul tău. E incomod să recunoști că nu știi cine e.”

De fiecare dată când aud părinți vorbind despre copiii lor ca despre niște proiecte de investiții, mi se strânge stomacul.

O fac cu mândrie, cu pieptul scos înainte, ca și cum ar prezenta bilanțul anual al unei companii de succes. Funcții. Diplome. Vacanțe. Apartamente. Like-uri. Toate frumos ordonate, ca într-un PowerPoint al reușitei.

Și mereu îmi vine aceeași întrebare, una pe care n-o pune nimeni la mesele festive: Da’ copilul ăla e fericit?

Nu „unde lucrează”.

Nu „cât câștigă”.

Nu „ce titlu are înaintea numelui”.

Ci dacă mai știe să râdă fără motiv. Dacă doarme noaptea fără să-și verifice telefonul la treidimineața. Dacă mai poate spune „mi-e greu” fără să simtă că a eșuat ca om.

Pentru că trăim într-o lume plină de oameni care merg „cum trebuie” în viață, „strălucesc”, au vacanțe, funcții, proprietăți dar pe dinăuntru sunt obosiți până dincolo de suflet. Oameni care funcționează, dar care nu mai simt nimic. Care bifează, dar nu mai trăiesc.

E ușor să te lauzi cu ce a ajuns copilul tău. E incomod să recunoști că nu știi cine e. Că i-ai plătit cursuri, dar nu l-ai întrebat dacă îi place ce face.

Că l-ai împins „spre binele lui”, dar n-ai avut timp să-l asculți. Că ai fost un manager excelent al viitorului lui și un absent notoriu din prezentul lui.

Și eu mă gândesc uneori la ziua în care Miruna va fi mare. Iar dacă atunci îmi va spune: „Tati, sunt bine. Sunt împăcată. Sunt eu.” n-o să mă intereseze dacă e șefă sau subalternă, dacă are proprietăți sau chirie, dacă lumea o aplaudă sau nu o vede.

O să știu că n-am crescut un CV. Am crescut un om!

Autor: Dragos Hutuleac