Sunt câțiva ani buni de când caut o poză cu bunica Trandafira, cea din partea tatălui, și cu care am crescut în aceeași casă. Am întrebat părinții, frații și surorile, ba chiar și o parte dintre neamuri, și cu toate acestea n-a fost chip să găsesc nimic. Voiam, nu atât să-i fac un portret, cât să mi-a aduc aminte cum arăta, fiindcă începusem s-o uit. A plecat dintre noi în urmă cu aproape treizeci de ani, timp în care cu fiecare an care trecea, peste imaginea pe care o știam pe de rost cândva, începuse a se așterne ceața vremii și a uitării. Nu-mi venea bine deloc acest lucru, mai ales că știam că în urmă cu mulți ani, în tinerețea mea, de câte ori veneam din București acasă, fie și pentru o zi, de fiecare dată le făceam tuturor fotografii, și cu toate acestea oricât am scormonit prin maldărele de poze vechi nu am găsit niciuna în care să apară și bunica. Începusem să mă resemnez, și chiar abandonasem căutările, asta până anul trecut în toamnă, când mi-am cumpărat un aparat de digitalizat filme alb negru, și astfel, după o pregătire necesară, am scos filmele dintr-o valiză veche pe care o țineam aruncată undeva într-un colț al atelierului de tâmplărie, și am purces la treabă. Mai întâi am derulat bobinele cu pelicule vechi de peste patruzeci de ani, le-am pus în cada din baie și le-am spălat. După aceea le-am întins pe niște sfori așa cum ai întinde rufele la uscat, la capătul fiecărui film atârnând o greutate pentru a le ține întinse. După uscare, le-am tăiat în bucăți de câte șase cadre, atât permițând aparatul să digitalizez o dată, apoi am trecut totul pe card, iar de pe card le-am descărcat pe laptop. Așa s-a făcut că în ultimul lot de filme am găsit și o poză, doar una, cu bunica stând pe pat, înconjurată de trei dintre cei unsprezece nepoți, cei mai mici, ultimii. Am mărit imaginea, care nu era prea clara, mă rog atât a reușit SMENA 8, apoi am privit-o îndelung, sărind în sus de bucurie și emoție, căci după atâta amar de vreme, iată, o vedeam din nou pe bunica.
Primul gând a fost s-o pictez, ceea ce am și făcut, astăzi finalizând pânza. Mi-a fost greu, nu atât la portretul în sine, ci la mâini, deoarece poza nu cuprindea și mâinile, n-o încadrasem bine probabil, sau poate nici nu știam să fac acest lucru la vremea aceea. Așadar, de unde să iau mâinile? Am rugat-o pe Adriana, a fost de acord să-mi pozeze, numai că mâinile ei sunt mici și pufoase, pe când bunica, din câte țin minte, avea niste mâini cu palme lungi, cu degete strâmbe și cioturoase, totul de la muncă și vârstă, căci în imaginea descoperită dânsa avea spre optzeci de ani. Atunci, ca să rezolv cumva problema, mi-am pictat mâinile mele, modificându-le din imaginație și adăugându-le portretului, gândindu-mă că la cât îmi place și mie să lucrez cu mâinile, ceva asemănări între mâinile mele și ale ei trebuie să existe…
Mai jos una dintre povestirile din cartea ”Amintiri de pe Valea Șomuzului”.
BUNICA ŞI CĂRTICICA
Ieri după-amiază, mai către seară, la noi a început să ningă. Prima dată au căzut câțiva fulgi firavi și răzleți, însă, odată cu lăsarea întunericului, ninsoarea s-a întețit, astfel că, după vreo jumătate de ceas, totul era acoperit de un alb curat și pufos. Seara târziu, am ieșit afară și, la lumina becului, am urmărit căderea fulgilor, de astă dată deși și grei.
Îi priveam cum se leagănă ușor sub pala vântului, cum se învârt bezmetici prin aerul nopții făcând rotocoale largi, apoi osteniți, cum se așază peste tufele de crizanteme zgribulite, întârziate și ofilite. Subit, toată această priveliște stranie și oarecum tristă m-a trimis cu gândul la anii copilăriei mele de la Liteni. Chiar dacă de atunci s-a scurs destulă vreme, mai bine de jumătate de veac, nu pot să nu-mi aduc aminte, cu precizie chiar, de farmecul căderii primilor fulgi de omăt. Și erau pe atunci zăpezi mari și bogate, cu troiene care treceau cu mult peste garduri și care nu de puține ori se înălțau până către acoperișul caselor. E drept că nici casele nu erau cine știe ce, însă zăpezi ca atunci n-am mai întâlnit niciodată în ultimii ani. Mi-e dor de nu știu ce din acele vremuri, simt o chemare dureroasă și imposibilă, o chemare ca un strigăt surd și pierdut, către zilele în care, copil fiind, viața mi se părea o poveste în derulare, o poveste fără sfârșit.
Eram în casă, focul ardea molcom în sobă, duduind slab și sacadat, tulburând într-un mod ciudat și plăcut liniștea din camera în care bunica stătea pe laița din fața ferestrei care dădea spre lunca Şomuzului, torcând fără grabă și fără vreo apăsare la un caier de lână.
Iarna se anunța lungă și grea, așa vorbeau bătrânii pe uliță când se întâlneau, aveau ei semnele lor după care știau cum va fi vremea, iar bunica, la fel ca și-n iernile trecute, pregătea ghemele cu lână pentru a împleti colțoni* groși și bârlaci* tălpuiți cu bucăți de piele de oaie.
Eu stăteam în patul umplut cu paie, deasupra cărora era așezat un țol în macaturi destul de gros, dar și aspru în același timp, și mă uităm într-o carte pe care mi-a făcut-o bunica din niște hârtii de aprins focul, hârtii pe care le-a îndoit la mijloc și le-a cusut cu ață de câlți. Pe foi nu era scris nimic în afară de niște mâzgălituri făcute tot de bunica cu vârful unui tăciune de strujan scos din foc. Mă uitam pe carte cu un aer serios, de om care vrea să afle ceva important, dădeam filă după filă și, fiindcă nu înțelegeam nimic din ce scria, o întrebam pe bunica ce a scris, deși ea nu avea carte deloc. Iar bunica, fiindcă nici ea nu știa, dar nu se dădea de gol, îmi răspundea că acolo scrie despre Domnul nostru Iisus Hristos, iar pentru asta trebuie să am mare grijă de carte, ca nu cumva s-o rup și să se supere Domnul. Chiar dacă aveam numai cinci ani, știam tot de la bunica cine era Domnul Iisus, așa că am căutat să fiu foarte atent cu filele atunci când le întorceam, însă, cu timpul și cu toată răbdarea pe care o putea avea un copil de vârsta mea, am început să mă plictisesc de atâta răsfoit în gol.
Atunci, ca să nu cobor din pat pe jos, unde era frig, bunica îmi spunea că, dacă tot am terminat de citit, acum ar trebui să mă uit pe carte și să cânt. Dar ce să cânt?, că eu nu știu nici o cântare, îi reproșam bunicii cu oarecare revoltă, și atunci bunica, în timp ce răsucea fusul cu cele trei degete de la mâna dreaptă, începea să îngâne ceva nedeslușit, spunându-mi că ar fi bine să mă iau după ea și împreună să-I cântăm Domnului.
– Dar de ce trebuie să-I cântăm?, întrebam eu. – Pentru că te-a făcut și pentru că e bun cu noi, răspundea bunica. – Dar de ce e bun, ce-a făcut pentru mine?, continuam eu s-o sâcâi. – Cum ce-a făcut? Ţi-a dat viață, ți-a dat mâncare și căldură, ți-a dat, uite, patul acela în care stai și ne-a dat și omăt, iar când o să mai crești și dacă o să fii cuminte, vorbesc cu tat-tu să-ţi facă o sanie. Ce zici de asta, ai pentru ce-I cânta Domnului?, mă chestiona bunica în continuare. – Da, am, răspundeam eu fără să stau pe gânduri. – Atunci, stai cuminte acolo în pat și cântă!
Ce oi fi cântat nu mai știu, dar țin minte că acelea au fost primele momente în care am început să mă îndrăgostesc de Dumnezeu. Îl simțeam, mi se părea că era acolo cu mine, chiar lângă mine, cot la cot, pe patul acela sărac și umplut cu paie, patul în care noaptea dormeam, iar ziua săream în sus de i se rupeau scândurile, patul în care mă suiam și, ridicat în picioare, priveam pe fereastră cu o neînțeleasă şi stranie melancolie, căderea necontenită a fulgilor de zăpadă.
Tot atunci am învățat că e bine și odihnitor pentru suflet să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Îi mulțumeam de câte ori îmi aduceam aminte și tot de atâtea ori, sufletul meu fragil era învăluit într-o bucurie atât de dulce și atât de curată, cum n-am mai gustat niciodată de atunci. Eram copil și mă puteam bucura până la fericire, fiindcă niciodată nu m-am îndoit de existența lui Dumnezeu.
Mă uitam în carte, dădeam conștiincios filele una după alta, așa cum făcea mama când cânta dintr-un caiet vechi, și cântam în legea mea, îngânând tot felul de lucruri cuprinse în cuvinte fără înțeles, dar care veneau direct din inimă, cuvinte care se duceau țintă către Dumnezeu. Simțeam asta și nu mai aveam nevoie de nimic altceva.
Învățam să fiu fericit…
Afară ningea, bunica pe laiță torcea uitându-se pe fereastră la cine știe ce, focul ardea molcom în sobă, iar eu îmi trăiam viața ca pe o poveste fără sfârșit.
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 