Ma indoiesc ca voi avea o carieră foarte lungă în învățământ. Poate mă înșel, poate nu dar știu în schimb un lucru cu certitudine: școala ar arăta incomparabil mai bine dacă s-ar respecta, ca pe vremuri, contractul social nescris dintre părinți și cadrele didactice. Nu pentru orgoliul profesorilor, ci pentru binele copiilor. Pentru echilibrul lor. Pentru viitorul lor.
Eu, la aproape 40 de ani, dacă intru într-o sală de examen, încă simt un nod în stomac. Nu de emoție profesională, ci de rușine: mi-ar fi jenă să-i spun mamei că n-am luat examenul. Iar dacă tatăl meu ar mai fi fost în viață, probabil că mi-ar fi fost teamă să-i dau vestea, dacă rezultatul nu era cel așteptat.
Și nu, nu consider asta o traumă. Mă doare fix în cot de cei care spun că astfel de sentimente sunt „nesănătoase”.
Sunt, dimpotrivă, extrem de sănătoase într-o societate funcțională, predictibilă și echilibrată. Sunt dovada faptului că există repere, că există responsabilitate, că ești conștient că faptele tale nu se dizolvă în aer, ci produc consecințe.
Problema mea este că n-am mai văzut aceste trăiri la mulți dintre elevii care pică examenele naționale sau se târăsc prin școală cu rezultate mediocre. Nu rușine, nu frică, nu asumare. Doar o nonșalanță perfect compatibilă cu ideea că „oricum nu contează” și că vina e mereu în altă parte: subiectele, profesorii, sistemul, planeta.
Când eram noi elevi, dacă părinții aflau de la școală că ai făcut prostii, nu se duceau să se certe cu profesorii. Nu făceau scandal pe grupuri de WhatsApp și nu cereau demisii. Își asumau rolul de părinte și continuau educația acasă. Uneori cu metode care azi ar declanșa dezbateri televizate, dar care aveau un efect terapeutic fulgerător asupra „elevului aflat în dezechilibru”.
Rezultatul? Colegii mei pot lua și astăzi note de trecere la examene, chiar și fără pregătire specială, în particular. Nu pentru că sunt geniali, ci pentru că au învățat, la timp, ce înseamnă responsabilitatea, efortul minim obligatoriu și respectul față de reguli.
Poți arunca în educație miliarde, poți schimba programe, manuale, platforme digitale și culori de bănci. Dacă acel contract dintre părinți și profesori nu este semnat, asumat și apărat zilnic, totul e inutil. Sunt bani aruncați pe fereastră și continuarea unei minciuni frumos ambalate, care nu poate duce decât din rău în mai rău.
Școala nu poate repara singură ce familia a abandonat. Iar fără această înțelegere simplă, nu vom reforma nimic…doar vom cosmetiza eșecul. Amin!
Autor: Dragos Hutuleac
Jurnal de Bucovina 