Există o fisură tăcută care se deschide în mintea unui copil atunci când cuvintele și faptele părintelui nu mai locuiesc în aceeași casă. „Te iubesc” devine un ecou gol, o monedă fără valoare, repetată suficient de des încât să pară adevăr, dar trăită suficient de rar încât să doară. Și copilul, în neputința lui de a contesta realitatea adultului, nu va spune: „m-ai mințit”, ci va învăța ceva mult mai periculos. Respectiv că iubirea doare, că iubirea înseamnă confuzie, că iubirea vine la pachet cu teamă.
Pentru că un copil nu are instrumentele să demonteze ipocrizia. El nu face analize sofisticate despre incongruență emoțională. El absoarbe. Ca un burete pus într-o apă murdară, nu are opțiunea să aleagă ce reține. Dacă este îmbrățișat cu o mână și respins cu cealaltă, dacă este lăudat în vorbe și umilit în fapte, va încerca să unească aceste două lumi într-una coerentă. Și, de cele mai multe ori, soluția găsită este aceasta: „Problema sunt eu.”
Acolo începe drama…
Pentru că în mintea copilului, părintele este adevărul absolut. Dacă adevărul spune „te iubesc”, dar realitatea simțită spune „nu contezi”, copilul nu va pune la îndoială părintele, ci propria valoare. Își va ajusta percepția despre sine ca să salveze imaginea părintelui. Va deveni mai cuminte, mai tăcut, mai atent, mai invizibil. Va încerca să merite iubirea promisă, dar neconfirmată.
Și în acest proces, se pierde…
Se creează astfel o ruptură fină, dar profundă: între ceea ce simte și ceea ce crede că ar trebui să simtă. Între realitatea emoțională și narațiunea impusă. Copilul începe să se îndoiască de propriile trăiri. Dacă doare, dar i se spune că e iubire, atunci poate că durerea e normală. Dacă e ignorat, dar i se spune că e important, atunci poate că importanța nu se simte, ci doar se declară.
Așa învață să nu mai aibă încredere în sine.
Mai târziu, adultul rezultat din această confuzie va căuta iubirea exact acolo unde o recunoaște: în ambiguitate. Va accepta relații în care „te iubesc” coexistă cu absența, cu critica, cu răceala. Pentru că pentru el, asta este familiar. Asta este „acasă”. Nu pentru că este sănătos, ci pentru că este cunoscut.
Și așa drama nu este doar a copilului de atunci, ci și a adultului de mai târziu.
Pentru că acel copil nu dispare. El rămâne acolo, în fundal, încercând să descifreze aceeași enigmă: „Cum arată, de fapt, iubirea?” Și până când cineva nu îi arată, prin fapte coerente, că iubirea nu rănește, nu confuzează, nu cere să te anulezi, va continua să caute răspunsuri în locurile greșite.
Poate cea mai dureroasă formă de ne-iubire nu este absența totală, ci această prezență contradictorie. Pentru că absența se vede. Dar contradicția te face să te îndoiești de propria realitate.
Iar un copil care nu mai are încredere în ceea ce simte este un copil care învață, încet, să nu mai existe pe deplin.
Și totul începe cu un „te iubesc” spus fără acoperire.
Autor: Dragos Hutuleac
Jurnal de Bucovina 