RĂBDAREA CA FORMĂ DE CAPTIVITATE

Prea rar vorbim despre femeile care sunt supuse abuzurilor și violenței domestice. În România, fenomenul nu este izolat, ci unul profund înrădăcinat în mentalitățile colective, care ajung adesea să găsească scuze agresorului. În primele luni ale anului au fost deja raportate zeci de mii de cazuri de violență domestică, ceea ce înseamnă că, oră de oră, numeroase femei devin victime ale propriilor parteneri. Și, poate chiar mai aproape decât ne-am imagina, se află femeile din viața noastră, vecine, colege, surori, prietene, mame, care trec prin suferințe similare, dar în fața lumii afișează relații aparent perfecte. În fața acestor realități, apare inevitabil întrebarea: De ce rămân femeile în relații abuzive?

Răspunsul nu este nici simplu, nici confortabil. Ideea potrivit căreia le-ar plăcea să fie abuzate este un mit periculos care ascunde multe traume și dependențe. Lipsa banilor și a unui loc de muncă, amenințările, precum și manipularea psihologică exercitată constant de agresor le pot submina treptat stima de sine. În plus, agresiunile nu sunt continue, ele alternează cu perioade de liniște, în care apar scuze, promisiuni și impresia că partenerul se va schimba. O capcană emoțională din care ieșirea devine din ce în ce mai dificilă.

La toate acestea se adaugă rușinea și izolarea. În mod paradoxal, tot victimele ajung să fie judecate de societate sau de către propria familie. Expresii precum „și-a căutat-o cu lumânarea” nu fac decât să mute vina de pe agresor pe victimă, devenind un obstacol major în combaterea fenomenului. În realitate, nimic nu poate justifica agresiunea, fie ea fizică, psihică sau sexuală.

Indiferența colectivă devine cu atât mai contradictorie cu cât, în fiecare an, luna martie ne amintește cât de esențială este prezența femeii în societate.Și, deși fiecare bărbat este născut dintr-o femeie și crescut sub grija ei, iar mai târziu ajunge să iubească și să se căsătorească cu alta, violența împotriva femeilor rămâne o realitate cruntă, prezentă nu doar în România, ci în multe regiuni ale lumii.

O imagine puternică a unei astfel de situații este surprinsă și în romanul Les Impatientes (Femei fără răbdare), de Djaili Amadou Amal. La prima vedere, titlul poate induce în eroare, trimițând la nerăbdarea specifică vremurilor contemporane, în care totul se cere și se obține rapid. Însă, în profunzime, sensul său este mult mai tulburător. Nu lipsa răbdării este problema, ci dimpotrivă, excesul ei, acea răbdare impusă, care devine o formă de supunere.

Romanul aduce în prim-plan destinele a trei femei din Camerun obligate să accepte, să tacă și să îndure în numele tradiției și al familiei. Viețile lor sunt marcate de căsătorii forțate, poligamie și violență domestică. În regiunea Sahel, astfel de practici sunt considerate normale, iar femeile sunt învățate de mici să-și accepte destinul și să se supună fără să adreseze întrebări. Prin vocea personajelor principale, Ramla, Hindou și Safira, autoarea reușește să evidențieze drama femeilor care trăiesc într-o societate patriarhală rigidă, în care răbdarea ajunge să fie sinonimă cu o formă de captivitate.

Deși sunt victime ale propriilor familii și ale unor tradiții adânc înrădăcinate, cele trei nu sunt personaje lipsite de voință. Dincolo de suferință, în interiorul se conturează dorința de a-și recupera demnitatea și libertatea. Tocmai această tensiune dintre supunere și revoltă conferă romanului forța sa emoțională și explică impactul său la nivel internațional, recunoscut prin premii importante.

Astfel, Femei fără răbdare nu este doar povestea unor destine individuale, ci o reflecție profundă asupra condiției femeii și asupra limitelor răbdării umane. Prin realismul său dur, romanul obligă cititorul să privească dincolo de propriul confort și să conștientizeze realități adesea ignorate.

În cele din urmă, întrebarea rămâne deschisă și incomodă: Câte femei vor mai fi nevoite să îndure în tăcere până când răbdarea nu va mai fi confundată cu resemnarea, iar vocea lor va fi, în sfârșit, ascultată?

SECVENȚE DIN INTERIOR:

• Părinții voștri să nu știe niciodată ce este neplăcut în casele voastre, păstrați în secret conflictele conjugale, nu cultivați aversiunea între cele două familii pentru că vă veți împăca, în timp ce ura pe care o veți semăna va continua să existe.
• Obiceiul impune reținere în relațiile dintre părinți și copii astfel încât este imposibil să exprimi o emoție, un sentiment.
• Are capacitatea de a accepta orice, de a suporta tot și mai ales, de a uita tot…sau de a se preface!
• Se simte amară și are un sentiment teribil de eșec.
• Pentru ele, cea mai mare fericire era să se căsătorească cu un bărbat bogat lângă care vor fi lipsite de nevoi, un bărbat care le va oferi haine și bijuterii, precum și o casă plină de bibelouri și de…servitori. O viață de trândăvie pe care și-ar petrece-o între cei patru pereți ale unei frumoase proprietăți. Deoarece o căsătorie reușită se definește prin numărul de podoabe din aur pe care le afișăm ostentativ la cea mai nesemnificativă ocazie festivă. Iar o femeie fericită este cea care călătorește la Mecca și în Dubai, care are mulți copii și un decor interior frumos. Cel mai bun soț nu este cel care prețuiește, ci cel care protejează și este generos. Este de neconceput ca lucrurile să fie altfel.
•  Obiceiul interzice fetelor să refuze un pretendent. Chiar dacă nu ne interesează, trebuie totuși să evităm să jignim un bărbat.
• Într-o căsătorie, nu căutăm doar iubirea. Cel mai important pentru o femeie este să nu trăiască în lipsuri. Să fie protejată, adulată.
• Căsătoria nu este doar o chestiune de sentimente. Dimpotrivă. Este mai întâi și mai presus de orice alianța a două familii. Este și o chestiune de onoare, de responsabilitate, de religie – de altele.
• În fiecare zi suntem martori ale nedreptăților suferite de frații noștri, ale căror mame sunt repudiate, și nu vrem să îi punem pe frații noștri mai mici în aceeași situație.
• Nu te căsători cu cel pe care îl iubești. Căsătorește-te cu cine te iubește dacă vrei să fii fericită!
• Chiar dacă aparent soțiile se înțeleg bine, domnește între ele o rivalitate surdă, care are repercusiuni asupra copiilor. Nu se mulțumesc doar să urască o altă soție, ci îi urăsc și pe toți copiii acesteia.
• Nu găsim fericirea decât acolo unde o cultivăm. Tu trebuie să găsești o soluție pentru a-ți face viața suportabilă. Și mai bine, pentru a o face acceptabilă. Asta am făcut în toți acești ani. Mi-am călcat visele în picioare pentru a-mi îndeplini mai bine sarcinile.
• Nu mai aștept nimic din partea celorlalți. Nici ajutor, nici speranță. Resemnată, mă conformez la ceea ce toți așteaptă de la mine. Nu am pe nimeni căruia să mă confesez. Între femeile din casă domnesc vorbele nespuse, ipocrizia și neîncrederea.
• Nu fac excepție de la regulă: devin egoistă. Nu sunt bine, și nici ceilalți, dar îmi fac griji doar pentru mine.
• Doar o persoană care te iubește te poate mustra. Ceilalți rămân indiferenți la devierile tale.