Dragos Hutuleac: … cel mai tare mi-e dor de acel moment în care n-o să-mi mai fie dor de toate astea. Fiindcă ele vor fi deja aici.

Pe 13 mai, în România, s-a sărbătorit Ziua Dorului. Un cuvânt simplu, dar care poartă cu el o lume întreagă de sensuri. „Dor” este unul dintre acele cuvinte care nu se lasă traduse. Nu pentru că nu s-ar putea explica, ci pentru că nu poate fi redus la o definiție. Alte limbi vorbesc despre absenţă, lipsă, nostalgie, melancolie, dar niciuna nu are echivalentul exact al acestui cuvânt care stă la răscrucea sufletului românesc: „dor” –un cuvânt blând, dar cu rădăcină adâncă în tot ce ne doare și ne ține vii.

De Ziua Dorului, m-am întrebat de ce îmi este cu adevărat dor?

Și am înțeles că nu mi-e dor de cineva anume, ci de ceva ce nu știu dacă am avut cu adevărat: stabilitate. Mi-e dor să simt că țara asta e acasă pentru toți, nu doar un loc unde trăim din inerție, căutând mereu justificări pentru motivul de a locui aici. Mi-e dor de echilibru în discursul public, de o normalitate pe care să o simțim în viața de zi cu zi, în felul în care trăim unii lângă alții, cu respect și bun-simț, de oameni care nu țipă unii la alții doar ca să se audă ei mai tare, fiind convinşi că aşa au şi dreptate.

Mi-e dor de o lume în care valorile nu sunt simple cuvinte în campanie, ci busole interioare. De un loc unde a fi sincer nu e considerat un act de curaj, ci o normă. Mi-e dor să vorbim despre adevăr și nu despre cum îl împachetăm mai bine pentru voturi. Mi-e dor de reguli clare, dar și de oameni care știu să le aplice cu omenie. De lideri care nu caută vinovați, ci soluții.

M-am săturat de polemici artificiale, de scandaluri care țin loc de fapte, de discuții interminabile despre teme care nu există în viața reală a celor care își plătesc singuri facturile. M-am săturat de țipete din studiouri și de vorbe care nu mai duc nicăieri. Nu mai avem dezbateri, avem doar confruntări. Nu mai avem idei, ci doar reacții.

Așa că da, în ziua dorului, mi-e dor de o Românie a firescului. De o țară în care copiii nu cresc cu gândul că trebuie să plece, în care bătrânii nu își cer scuze că mai trăiesc, în care oamenii simpli nu se mai simt invizibili. Mi-e dor de tăceri în care nu se ascunde frica, ci liniștea. Mi-e dor de calm. De construcție. De sens.

Și poate cel mai tare mi-e dor de acel moment în care n-o să-mi mai fie dor de toate astea. Fiindcă ele vor fi deja aici.

Autor: Dragos Hutuleac