Suntem crescuți cu frica de singurătate. Ne învață că dacă ești singur, înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. Că n-ai știut să ții aproape. Că n-ai fost suficient. Că ești incomplet.
Dar nimeni nu ne spune că uneori, tocmai în singurătate ne întregim.
Am ajuns să trăim într-o lume în care prezența continuă a celorlalți a devenit o formă de zgomot de fond. Grupuri, notificări, conversații, obligații sociale, întrebări care n-au nevoie de răspuns și răspunsuri pe care nimeni nu le aude cu adevărat. Trăim aglomerați. Emoțional, mental, afectiv. Și apoi ne mirăm că nu mai știm cine suntem.
Singurătatea nu e o boală. E un spațiu de liniște. Un refugiu interior. E pauza dintre două gânduri care se ceartă. E tăcerea în care te poți auzi, pentru prima dată, fără să te întrerupă cineva. Singurătatea nu e un gol, ci o întâlnire. Cu tine, cu dorurile tale, cu întrebările la care ai fugit ani întregi. E momentul în care poți, în sfârșit, să stai cu tine însuți fără scuze.
Unii o folosesc ca pedeapsă. Alții o transformă în armă. Dar cei care știu s-o accepte ca dar, ca spațiu de vindecare, ca exercițiu de a fi om cu tine înainte de a fi pentru ceilalți, aceia încep să trăiască altfel. Mai asumat. Mai împăcat. Mai așezat.
Am descoperit că, atunci când rămân singur, nu sunt abandonat. Sunt doar eliberat pentru o vreme de graba lumii. Am descoperit că, în liniștea aceea care la început doare, se ascund răspunsuri care nu pot apărea altfel. Am descoperit că, înainte să-mi doresc pe cineva lângă mine, trebuie să învăț să nu mă plictisesc cu mine.
Singurătatea nu e un pericol din care trebuie să scapi, ci un loc în care trebuie să ai curajul să intri. Trebuie…locuită…înţeleasă…trasformată, dacă nu în „acasă”, măcar într-un refugiu care te relaxează, care îţi dă putere. Ca o casă veche, care la început pare străină, dar care, în timp, devine adăpost. Ca un pustiu care, după o vreme, îți arată stelele.
Cei care știu să stea singuri, știu și să iubească altfel. Fără a se agăța. Fără a cere să li se umple golurile. Pentru că deja le-au descoperit. Le-au acceptat. Le-au așezat. Și, în tăcerea aceea învățată greu, au început să se asculte pe ei.
Iar asta e prima formă de terapie pe care orice om ar trebui să o primească: o clipă de singurătate cu sens.
Jurnal de Bucovina 