5 octombrie. Ziua Mondială a Educației. În Republica Moldova, ziua aceasta a început în ultimii ani să însemne mai mult decât simple flori și discursuri goale. Acolo, guvernul, universitățile și chiar președinția au înțeles că fără o strategie clară de susținere a tinerilor profesori, învățământul riscă să devină un muzeu populat de oameni epuizați.
De cealaltă parte a Prutului, România continuă să repete, de la un ciclu electoral la altul, aceleași lozinci: „Educația este prioritate națională”, „Investim în viitor”, „Profesorii merită respect”. Numai că, în timp ce în Moldova profesorii tineri primesc indemnizații consistente, burse duble și sprijin pentru chirie, în România, sistemul educațional pare să funcționeze doar sub presiunea străzii și a grevelor.
Un paradox estic: Moldova atrage tinerii, România îi alungă
În ultimii ani, Republica Moldova a reușit să oprească, ba chiar să inverseze, un proces care părea ireversibil: îmbătrânirea corpului profesoral. Cu sprijin financiar concret — indemnizații unice de până la 200.000 de lei moldovenești pentru absolvenții care aleg să predea —, burse crescute și campanii publice de tipul „Fii Pro! Alege să fii profesor!”, autoritățile au reușit să transforme cariera didactică într-o opțiune viabilă, nu într-o condamnare financiară.
Este imposibil de ignorat influența Maiei Sandu, care a transformat tema educației într-un pilon al discursului public. Faptul că președinta țării participă personal la forumurile profesorilor sau la lansările campaniilor pentru tinerii pedagogi nu e un detaliu de protocol — este un semnal politic. Într-o societate în care respectul față de școală scăzuse periculos, acest tip de leadership simbolic contează.
România, în schimb, continuă să abordeze educația ca pe o cheltuială, nu ca pe o investiție. Aici, orice creștere salarială se obține doar după luni de greve, după proteste în fața Guvernului și după promisiuni amânate. Profesorii devin supărați, iar elevii, martorii unui spectacol trist al neputinței statului.
Ce s-a întâmplat în Moldova — politici vizibile, vot consolidat
Pe 28 septembrie 2025, partidul pro-european legat de președinta Maia Sandu (PAS) a obținut o majoritate clară în parlament, un vot de încredere care a fost citit în Europa ca un refuz al ofensivei pro-rusă și ca o reafirmare a traseului european al Chișinăului.
Nu a fost vorba doar despre geopolitică. Mesajul că statul trebuie să investească în oameni a fost susținut activ la nivel simbolic și cu instrumente concrete: șefi de stat și guvern care apar public la forumuri ale profesorilor, campanii de promovare („Fii PRO! Alege să fii profesor!”) și pachete de stimulente — inclusiv indemnizații unice pentru tinerii pedagogi (200.000 lei pentru absolvenții de studii superioare în domeniul educației, 160.000 lei pentru absolvenți din învățământul profesional-tehnic, plătite în tranșe în primii ani de activitate). Aceste măsuri au fost promovate oficial și urmărite public.
Concluzie plauzibilă (nu o certitudine cauzală, dar o legătură rezonabilă): guvernarea care arată că „școala contează” — prin vizibilitate, politici și bani — obține și o capitalizare politică, mai ales într-un context în care temele de integritate, performanță și securitate (inclusiv apărarea față de operațiuni de dezinformare) sunt pe agenda publică.
Ce s-a întâmplat în România — crize, proteste, reveniri electorale
Pe de altă parte, România a traversat în ultimii doi-trei ani un mix de turbulențe: o rundă de alegeri prezidențiale anulată pe fondul acuzațiilor de interferență, un scrutin reluat în primăvara lui 2025 și o confruntare polarizantă între o ofertă populistă / naționalistă și una centristă-proeuropeană. În final, la reluare, candidatul centrist a învins, dar tabloidizarea, anulările și teorii ale conspirației au lăsat un aer de volatilitate politică.
Ceea ce contează pentru tema noastră: în România, revendicările din Educație (salarii, condiții, finanțare) au ajuns să fie obținute în mare parte după proteste de stradă și greve — un semnal că dialogul instituționalizat a avut lacune. Grevele mari ale profesorilor din 2023 sunt un exemplu clar: revendicări salariale puternice, presiune sindicală și soluții obținute doar după acțiuni colective.
Educația și economia: un cerc vicios ignorat de guvernanți
Se plâng toate guvernările de sistemul de pensii, de faptul că sunt prea puțini cei care contribuie. Dar puțini observă legătura directă dintre educație și veniturile la buget. Statul obține mai mult de la doi angajați care câștigă câte 5.000 de lei fiecare, adică oameni cu o educație solidă și calificare superioară, decât de la trei angajați care câștigă câte 3.000 de lei, necalificați și vulnerabili.
Educația de calitate nu este doar un drept moral, ci și o strategie fiscală inteligentă. O populație mai educată produce mai mult, plătește mai multe taxe și creează mai puțină presiune socială. Din nefericire, România continuă să ignore acest adevăr simplu, preferând să repare consecințele lipsei de educație prin alocări uriașe către justiție, poliție și penitenciare.
Și da, cheltuielile cu procesele și închisorile vor crește în viitor dacă nu se investește în educație. Nu e o predicție, ci o ecuație socială deja demonstrată.
Profesorul – un „dușman” al bugetului?
Orice beneficiu acordat în educație se obține greu, după ani de umilințe, greve și negocieri sterile. E demoralizant să vezi cum, în alte țări, se anunță creșteri salariale pentru profesori fără presiune socială, în timp ce la noi fiecare mărire de 10% e tratată ca o concesie dureroasă, o victorie amară.
Iar apoi politicienii se plâng de lipsa atractivității pentru funcția de profesor și de îmbătrânirea corpului didactic, dar nu iau măsuri similare celor din Moldova. Nu înțeleg că respectul se construiește prin gesturi, nu prin lozinci.
Poate că soluția este chiar protestul suprem
Poate că singura modalitate de creștere a atractivității meseriei de profesor va apărea doar atunci când profesorii înșiși le vor spune tinerilor: „Nu vă faceți profesori!” — nu din dispreț, ci din disperare. Poate doar o criză reală, o prăbușire a sistemului educațional, îi va face pe politicieni să trateze școala cu respectul pe care îl merită.
Până atunci, vom continua să marcăm festiv Ziua Educației cu discursuri sclipitoare și buchete de flori ofilite.
Să spunem „La mulți ani!” pe 5 octombrie?
Poate peste 10 ani, când majoritatea profesorilor de astăzi vor fi pensionari… sau morți de supărare.
Autor: Huţuleac Ovidiu
Jurnal de Bucovina 