Cât timp mai există profesori care își măsoară succesul unei ore în liniștea mormântală din clasă, vom continua să confundăm educația cu dresajul. Liniștea impusă prin frică nu e semn de respect, ci de resemnare. Nu e dovadă de autoritate, ci de neputință pedagogică.
Școala nu ar trebui să semene cu o cazarmă în care tăcerea e semn de supunere, nu de învățare. Ci ar trebui să fie un atelier viu, unde ideile se aud, se ciocnesc, se greșesc și se repară. Elevul care tace de frică nu învață, doar supraviețuiește până la sunetul clopoțelului. Iar profesorul care confundă disciplina cu teroarea ajunge, fără să-și dea seama, un paznic, nu formator de minți.
Ne place să spunem că „pe vremea noastră era ordine”. Da, era. Dar era și multă tăcere inutilă, mult potențial înăbușit și prea puține întrebări puse. O oră bună nu se recunoaște după cât de liniște e, ci după ce rămâne după ce se termină: o curiozitate, o nelămurire, o idee care nu dă pace.
Cât timp frica va fi unealtă didactică, iar liniștea un scop final, educația va merge, previzibil, din rău în mai rău. Pentru că adevărata învățare nu face liniște. Face zgomot…şi nu neapărat la clasă, cât în minţile elevilor.
Autor: Dragos Hutuleac
Jurnal de Bucovina 