Trăim într-o cultură a aparențelor. Nu de ieri, nu de azi. De suficient de mult timp cât să fi devenit o normalitate.
Am ajuns să nu mai facem diferența dintre „a fi” și „a părea”. Mai grav, nici nu mai simțim nevoia să o facem. Aparențele au devenit suficiente, funcționale, acceptate, chiar apreciate.
În acest context trebuie citită și crima în care un adolescent de 15 ani a fost ucis de cei pe care îi considera prieteni.
Pentru că relația dintre victimă și autori nu vorbește doar despre violență, ci despre confuzie. Despre o generație care a crescut învățată că dacă lucrurile arată bine la suprafață, atunci sunt bune. Că apropierea afișată ține loc de loialitate. Că normalitatea mimată ține loc de caracter.
În acest context, răul nu mai e recognoscibil. Nu mai vine cu semne clare. Vine îmbrăcat corect. Vorbește potrivit. Se integrează. PARE perfect!
Iar copiii noștri cresc într-o lume în care „a părea” este mai important decât „a fi”. În care imaginea contează mai mult decât conținutul. În care validarea se caută rapid, superficial, fără verificări incomode.
Generații întregi au fost sacrificate pe acest altar al aparențelor. Nu printr-un act brutal, ci printr-un proces lent, constant, acceptat. Li s-a spus, direct sau indirect, că nu contează ce ești, ci cum arăți. Că nu contează ce construiești, ci ce afișezi.
Într-o astfel de lume, prietenia devine o etichetă. Ușor de pus. Ușor de scos. Golita de sens.
Adolescentul ucis și-a crezut „prietenii”, prieteni! Pentru că așa păreau. Pentru că nimic nu l-a învățat să caute mai adânc.
Iar dacă nu ne oprim din acest cult al aparențelor, nu vom avea doar tragedii izolate.
Vom avea o normalitate periculoasă, în care adevărul nu mai contează.
Ori o lume fără adevăr nu este una violentă la suprafață. Este una pur şi simplu confuză. Una în care oamenii nu mai știu de cine să se ferească și pe cine să creadă. O lume în care copiii cresc fără repere reale, orientându-se după ce „pare sigur”, nu după ce „este sigur”.
De asta cred că o lume fără adevăr este o lume în care prietenia nu mai protejează, ci expune. În care apropierea nu mai înseamnă grijă, ci risc. În care încrederea devine o vulnerabilitate, nu o valoare.
Ar însemna să continuăm să trăim la suprafață, să ne evaluăm unii pe alții după ambalaj și să acceptăm poleiala drept realitate. Ar însemna să producem, constant, generații care știu să joace roluri, dar nu să fie oameni.
Iar într-o astfel de lume, tragedii ca aceasta nu vor mai șoca. Vor deveni explicabile. Aproape normale. Și poate că asta este, de fapt, cea mai periculoasă consecință: nu violența în sine, ci acceptarea ei ca rezultat firesc al unei realități fără adevăr. Pentru că atunci când adevărul dispare, locul lăsat de el nu rămâne gol.
Rămâne aparența!
Autor: Dragos Hutuleac
Jurnal de Bucovina 