…că se mai fac copii pe vremurile astea, cred că se datorează exclusiv educatoarelor… Bine, nu vorbesc de primul copil. Primul îl faci ca să ai motiv să te căsătorești, ca dovadă a iubirii senzaționale dintre voi, ca binecuvântare a relației voastre, ca suflete pereche… vrăjeli de astea!… Dar următorii copii… EDUCATOARELE! Ele sunt cauza!
Zic asta pentru că, în ultimii ani, au apărut niște generații de educatoare de parcă îți vine să te lași de toate, să-ți iei concediu fără plată și să mergi și tu la grădiniță. Să stai acolo cu copilașu’, să nu-i fie greu micuțului, să-ți vindeci și tu copilul interior care a făcut grădinița cu „bau-bau” etc.
De asta și aglomerația asta de tătici care își duc copiii la grădiniță în fiecare dimineață, față de acum 15–20 de ani. Că e plin de tătici implicați în fiecare dimineață la ușa grădinițelor. Plin! Nici nu-ți vine a crede! Dar efectiv n-ai cum să stai acasă când le vezi cum arată, decât dacă ești puțin homosexual. Zici că sunt scoase din revistele de modă! Că așa ceva nu există. Că a izgonit Dumnezeu Tatăl, într-un acces de mânie divină, îngerii din Rai și i-a exilat la grupele Licuricii, Buburuzele, Albinuțele, Floricelele etc.
Domnule, ce să mai vorbim… e o plăcere să-ți duci copilul la grădiniță. Și dacă doamna educatoare îți și zâmbește când îl lași acolo, nici nu mai ai nevoie de cafea. Simți că ai motiv să te trezești dimineața, aștepți lunea cu bucurie, viața are sens, gust, miros…
Că așa se nasc și conflictele între tați:
— Doamne, ce educatoare bună are Mihăiță!
— Ba a Cătincuței mele e mai bună!
— Eheee, degeaba vorbiți voi, doamna lui Marcel al meu e cea mai bună dintre toate, vă zic eu!
Așa izbucnesc conflictele! Că, în rest, tăticii sunt pașnici, cooperanți, toleranți, prietenoși unul cu altul dar totul până la doamna lor educatoare….acolo se pune piciorul în prag: mai bună ca educatoarea copilului lor nu e nimeni! NIMENI!
Dar timpul trece… grupa mică e „pa!”… vine mijlocia și tăticii noștri brusc realizează că diminețile lor frumoase îndată se termină. Atunci, fix în clipa aia, o gheară a întunericului, grea ca iadul cel plin de păcate, le cuprinde pieptul! Și încep a se gândi. Gândesc, iarăși se gândesc, din nou se gândesc, tot gândesc cum n-au făcut niciodată până atunci…
Iar soția începe să-și facă tot soiul de gânduri: că ce l-a apucat, că de ce nu mai zâmbește, că de ce pare absent, că de ce e mai rece. Din punctul ei de vedere e clar: n-o mai iubește! Și presiunea asta durează până într-o zi de vineri, când omul nostru vine acasă și zice: „Iubito, trebuie să discutăm…!”
Se așază amândoi la masa din bucătărie (unită cu livingul, se știe), în liniște și, cu inima cât un purice, soția îl întreabă: „Ai pe alta, așa-i?”.
La care el, zâmbind ca și cum ar vedea-o prima oară, o ia cu degetele de bărbie, o sărută ca în prima lor săptămână de dragoste și-i zice:
— Știi ce? Hai să mai facem un copil. Acum cât suntem tineri. Că, la urma urmei, unde crește unu’ (sau doi, sau trei, sau patru…) mai încape încă unul la masă…
Ei îi vine inima la loc, se duc în dormitor, fac încă un copil (dovada iubirii incredibile dintre ei, desigur), iar seara, după mult timp, el adoarme cu zâmbetul pe buze…
Știe că doamna educatoare nu dispare din viața sa, iar diminețile au în continuare sens, gust, miros…
Autor: Dragos Hutuleac
Jurnal de Bucovina 