Din luna mai tot amânăm mutarea la țar. Ba că avem prea multă treabă prin oraș, ba că nu avem suficientă mobilă, ba că ne mai trebuie frigider, aragaz, nu știu ce dulap sau nu știu ce rahat pe care mintea îl declară brusc esențial. Așa mi-am dat seama de ceva interesant în toată povestea asta. Omul rareori recunoaște că îi este frică. Nu spune „mi-e frică să încep”. Spune ceva mult mai elegant, mai rațional și mai ușor de apărat în fața celorlalți: „Nu e momentul potrivit încă.” Adevărul? De multe ori nu aștepți momentul perfect. Aștepți doar să nu-ți mai fie frică. Iar asta, din păcate, se întâmplă rar.
Așa că astăzi ne-am mutat. Eu și Miruna. Fără multe haine, fără multă mâncare, fără aragaz, fără frigider, cu mobila care este și cu confortul disponibil la momentul actual. Adică fără fițe. Doar cu strictul necesar. Și, cum se întâmplă de obicei când faci în sfârșit pasul pe care îl tot amâni, realitatea a ținut să facă o demonstrație. Bateria de la duș picura, bateria de la chiuvetă se prelingea și ea, iar robinetul din grădină era crăpat și a trebuit schimbat de urgență. Casa ne-a făcut practic un rezumat al vieții de adult în primele 20 de minute: bine ați venit, nimic nu funcționează perfect, descurcați-vă.
Cum nu avem încă bucătărie funcțională, a trebuit să improvizăm. Și aici recunosc că mă simt în elementul meu. Așa că soba din jante primită de la Claudiu a devenit, oficial, bucătăria noastră de vară. Rustic? Foarte. Elegant? Discutabil. Funcțional? Absolut.
Am pus lucrurile la locul lor, am făcut ordine, am jucat badminton și, pentru câteva momente, totul a început să semene cu ce speram să fie vara asta. Ceva mai simplu. Mai așezat. Mai viu. Și poate că despre asta va fi lunile acestea. Nu despre confortul perfect, nu despre planuri executate impecabil și nici despre control. Ci despre a învăța, din nou, să trăiești cu mai puțin zgomot și cu mai puține pretenții. Să faci focul afară, să mănânci simplu, să repari ce curge, să accepți ce nu merge din prima și să continui oricum. Pentru că, de cele mai multe ori, viața bună nu începe când ai totul pregătit. Începe în ziua în care te oprești din pregătit și, cu toată dezordinea și dezorganizarea existente, alegi pur și simplu să începi.
Iar la finalul zilei am găsit trei trifoi cu patru foi. Trei. Nu unul, nu doi. Trei. Unul pentru mine, unul pentru Miruna și unul pentru cine va vrea să ni se alăture vara asta (sper să aibă sâni frumoși !!!). Nu știu dacă trifoiul aduce noroc și nici nu sunt genul care vede miracole în orice coincidență. Dar recunosc că, uneori, universul pare că îți lasă mici semne. Nu neapărat ca să-ți arate viitorul, ci mai degrabă ca să-ți confirme că, măcar pentru moment, ești exact unde trebuie să fii. Iar pe măsură ce îmbătrânesc, încep să cred tot mai mult că norocul nu arată mereu ca un miracol spectaculos. Uneori arată ca o zi imperfectă, în care nimic n-a mers complet conform planului, dar în care, paradoxal, totul s-a așezat exact așa cum trebuia.
de Dragos Huțuleac
