Oamenii vor, cel mai des, un trofeu. O cupă. Medalii. Vor numele scris în piatră, pe clădiri, pe străzi care să le poarte amintirea mult după ce ei nu vor mai fi. Vor să ajungă undeva. Să cucerească ceva. Să lase în urmă dovada că au fost mari. Vor orice și mai ales pot orice când e vorba de ei. Unii se încăpățânează să cucerească cei mai înalți munți ai lumii, dar uită de cea mai înaltă formă a iubirii: să fii acolo pentru cel care nu mai poate să fie nici măcar pentru el, nici măcar să se uite în sus la vârful unui munte atins deja de cineva.
Oamenii vor. Dar nu toți și sunt ceva înainte. Oamenii cer, dar nu toți oferă. Cei mai mulți aleargă spre aplauze, cei mai puțini știu să rămână și când sala e goală. Când nu-i vede nimeni, când nu le mulțumește nimeni. Când singura răsplată pentru bunătatea lor e că undeva, într-o casă străină, o mamă o să-și mai poată săruta copilul înainte de culcare.
Unii așteaptă lecții. Alții încă își permit greșeli. Puțini învață din durerea altora înainte ca viața să le pună în brațe propria durere. Mulți înțeleg cum se simte totul abia când povestea începe cu propriul nume. Cu numele mamei sau cu numele copilului lor.
De ce trebuie să-ți stingă cineva lumina ca să înțelegi cum arată ziua unui orb? Să-ți pună roți la scaunul de la masă ca să înțelegi că nu te mai poți ridica singur după a doua felie de pâine? Să-ți dea cineva vestea pe care astăzi o primește altul ca să înțelegi cât de grele sunt hainele negre? Trebuie să ajungi să te rogi pentru încă o zi ca să înțelegi cât valorează toate zilele în care nici măcar nu te-ai gândit că poti muri?
Trebuie să fie Ilinca a noastră ca să ne doară? Sa vezi în copilul tău, copilul altuia? Ca mama altuia ar da orice să-l vadă pe al lui ca și al tău. Sănătos.
Să ne gândim că undeva există o mamă care ar da tot ce are, tot ce este și tot ce ar mai putea deveni vreodată numai să-și vadă copilul crescând. Și noi avem atâtea lucruri pentru care nici măcar nu ne mai amintim să mulțumim. Că secția de oncologie nu ne-a rostit niciodată numele. Sau, dacă l-a rostit, încă suntem aici. Că putem să ne facem planuri pentru Crăciun fără să ne întrebăm dacă vom mai fi toți la masă. Că putem să citim, nu să ni se citească. Că putem să auzim, nu să ni se explice din gesturi. Că putem să ne ținem copiii de mână fără să ne gândim că într-o zi mâna aia ar putea rămâne goală.
Nu vă cer să o iubiți ca pe copilul vostru. Vă cer doar să vă gândiți cât ați avea nevoie să fie iubit copilul vostru de niște necunoscuți, dacă într-o zi viața lui ar ajunge în mâinile lor.
Să lăsăm pentru o clipă toate lucrurile după care alergăm. Mândria. Graba. Ambițiile. Să mulțumim pentru viața care ne-a lăsat să fim, până astăzi, de partea celor care pot ajuta, nu a celor care trebuie să implore.
Și puteți spune oricui că într-o dimineața de marți ați cucerit cel mai înalt loc din lume. Fără să urcați vreun munte. Fără să primiți o medalie. Fără să vă fie scris numele undeva.
Iubirea
Avem 43.000 de euro. Lipsesc 53.000. Bem o cafea?
Titular : Peter Ancuța Florina
RO94BTRLRONCRT0347547801- Lei
RO44BTRLEURCRT0347547801-Euro
SWIFT: BTRLROBUXXX
Revolut: @laszlolevente72
BTPAY: 0743162866
Sursa articolului: Alexandru Lungu
