Ana venea de la liceu pe la ora 16. Paltonul alb, nefiresc de alb, o făcea aproape invizibilă printre nămeţii de zăpadă care picaseră anul acela. Noroc că nasul îi era mereu roşu de la frig. Dar şi ăla mic şi cârn, era greu de ghicit. Îi ghiceai mai degrabă ochii şi zâmbetul. Ambele nespus … Continuă să citești „Le păstra pentru ea, ca o pe o zestre!”