O ceață groasă se înstăpânise pe șesuri. Căruțașii își traseră carele spre un pâlc stingher de copaci si aprinseră degrabă un foc la care sa se încălzească. Grijiră de animale și puseră un ceaun cu fiertură, fără să uite să scoată la iveală și un ulcior de vin, ca să meargă vorba bine și să treacă timpul cu folos. Că vorba îi deosebește pe oameni de dobitoace, iar masa fără vorbă e doar o iesle cu fân, după cum zicea un înțelept din vechime. Iar vorba începu a se lega, plecând de la grijile călătoriei, încărcătură, negustorie, trecând ușor-ușor, pe măsură ce ulciorul se golea, spre hanuri, băuturi, femei și multe alte lucruri mai vesele.
Probabil atrasă de râsetele din ce în ce mai puternice, prin pâcla deasă începu să se apropie o arătare. Râsetele se opriră brusc iar căruțașii, ca niște oameni cunoscători în ale drumurilor prin țară, își traseră baltagele mai aproape și își potriviră custurile mai la îndemână, privind încordați spre umbra care se apropia.
-Ziua bună, oameni buni, spuse arătarea, dovedind că este om și vrând să arate că nu are gânduri rele, fără însă a-i convinge pe cei din jurul focului. Mă lăsați să mă încălzesc la focul vostru și să-mi prăjesc o bucată de slănină, să îmbuc ceva pentru ca apoi, cu mintea mai limpede de la hrană și sfaturile voastre, să- mi găsesc drumul pe care cred că l-am rătăcit.
-Apropie-te omule, spuse unul mai în vârstă dintre cei ce poposeau, atrăgând degrabă câteva priviri încruntate. De unde vii și încotro mergi?
-Am pornit de dimineață din Târgușor și vreau să ajung la Pârliți, spuse omul apropiindu-se.
-Chiar ai luat-o greșit, dar nu cu mult. Poți să mergi cu noi până la Știrboaia și de acolo să o iei pe drumul vechi, că de aici nu merită să te întorci. Dar nu ți-e frică să mergi așa singur pe negura asta? Că doar diavolul se încumetă a ieși pe astfel de vreme… zise cel mai în vârstă, scăpărând un zâmbet din priviri când zări o seamă dintre tovarășii săi lăsând degrabă mânerele cuțitelor și pipăindu-și cruciulițele de la gât.
-Diavolul… spuse călătorul ghemuindu-se lângă foc și încălzindu-și mâinile la flacără, prinzând din zbor ușoara voie bună a moșului și motivul acesteia. Nu prea cred să-l întâlnesc pe aici… Se știe doar că diavolii vin din adâncul pământului, din foc și pucioasă, așa că au nevoie de crăpături în pământ, de peșteri adânci pentru a ieși la suprafață, ori așa ceva se găsește doar prin munți. Pe acolo mai ies și fac tot felul de drăcovenii. Aici la șes sunt oameni mulți și nu e trebuință de diavol, are cine să-i țină locul. Și chiar de l-aș întâlni, nu e spaimă mare, am un talisman care mă păzește.
-Ce talisman? scăpă o întrebare un alt căruțaș, căruia curiozitatea îi alungase încordarea.
-Uite aici. Și omul scoase din traistă un ou colorat, cu o mulțime de linii încrucișate și semne ciudate pe el. Aveți grijă să nu-l spargeți, adăugă, dându-l spre cercetat celor din apropiere.
-Strașnică găină trebuie să ai de-ți face asemenea ouă, zise altul. Cum te poate apăra oul acesta de diavol dacă este așa de ușor de spart de trebuie noi, ca oameni ce ne aflăm, să avem grijă cu el?
-Găina mea e ca toate găinile. Oul este scris de femeile de la noi, cu ceară și vopseluri. E meșteșug anevoios, dar de mare trebuință. Și de nu știi cum mă apără, îți voi povesti…
Auzind că e vorba de povestit, căruțașii se liniștiră degrabă, ba chiar îi întinseră repede omului o cană de vin, ca să nu i se usuce cerul gurii de la vorbă și să rămână neisprăvită istorisirea.
-Se spune că atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit, împărăția cerurilor s-a cutremurat atât de strașnic, încât zidurile ei păreau a se prăbuși. Atunci s-au repezit toți îngerii de pe pământ să le sprijine cu puterile lor – mici față de Domnul, dar mulți ca număr- și au rezistat cu greu timp de trei zile, până la Înviere. Atâta doar, că în lipsa lor, au rămas pământurile nepăzite și mulți diavoli au ieșit la suprafață, de au avut de luptat vreme îndelungată îngerii cu ei pentru a-i vârî înapoi la locurile lor, de nu or mai avea de luptat și acum pe undeva prin lumea asta mare. Iar îngerii, cât sunt ei de tari față de oameni, au un beteșug: fiind nemuritori, nu prea înțeleg cum e cu trecerea timpului, așa că, în fiecare an, pe la vremea răstignirii, se reped să sprijine zidurile cerești, și nu se întorc pe pământ decât după ce îi liniștește Hristos… iar asta durează, vă spusei că sunt mulți îngeri. Așa că, în vremea de dinainte de Paște, e tare primejdios să umbli prin munți, oricând poți da peste câte o drăcovenie. Oamenii munților știu asta din vechime, dar totdeauna se găsesc și unii care nu țin cont de sfaturile bune…. și cei mai mulți nu se mai întorc. Așa pornește toată isprava, de la unul dintre cei puțini care s-au întors, singurul cu mințile întregi.
Cică într-o primăvară un om – Dadale pe numele său – fără să țină seama de cele știute, sau poate pentru a-i face pe plac nevestei care îi urase cu multă gingășie să se ducă la dracu’ – o luă la pas către coama muntelui unde își făcea stână în fiecare an, să vază dacă e dusă zăpada și dacă adăpostul e în bună stare, ca să urce cât mai degrabă cu animalele. Și cum mergea el pe cărare, ca să mai treacă timpul, scoase cuțitul de la chimir – că trebuie să vă spui, omul de la munte, dacă nu are un cuțit la el, sigur are un topor – si începu a-și ciopli toiagul, facându-l cum nu se poate mai frumos, cu o mulțime de crestături și modele, până când, la o cotitură, dădu nas în nas cu un drac ieșit din cine știe ce văgăună.
Dracul, bucuros nevoie mare de așa pleașcă, se repede să-l ia în stăpânire și să-i sucească mințile. Dadale, de spaimă, întinse toiagul în față iar dracul, se oprește brusc, și se lipește de crestăturile din capăt și începe a umbla de bezmetic printre ele. Vedeți voi, dracii, stând tot timpul înghesuiți toți grămadă în măruntaiele pământului, nu prea înțeleg distanțele și ordinea, și de aceea ei cred că orice linie e un drum pe care pot să cutreiere și să ia în stăpânire pământul.
Dadale, uimit de cum se învârtea dracul pe bota lui, se întoarse repede în sat și chemă oamenii să vadă minunea. Dar oamenii au văzut că diavolul ajunsese deja pe la mijlocul crestăturilor, așa că l-au grăbit spre casa preotului, ca să ajungă până să scape de pe toiag. Popa nu era acasă, că se dusese în satul vecin să împărtășească niște ulcioare de vin cu starostele de acolo, dar o babă cunoscătoare, ce-și făcea veacul prin curtea popii grijind de găini, luă repede seama de ce se întâmplă, scoase de undeva de prin șorț un ou, trase la repezeală câteva linii cu un cărbune pe el și îl puse la capătul toiagului. Diavolul, când a terminat cu toiagul, văzu oul și se repezi pe el, dar oricât e învârtea, nu dădea de capăt, așa că a rămas acolo până a ajuns și popa acasă de l-a luat la botezat cu sfânta agheasmă, de sfârâia pielea dracului.
Numai că fiind preotul tare vesel, venind de la împărtășania de care vă spusei, făcu cum făcu, că sparse oul, iar dracu, văzându-se scăpat, o luă la goană și dispăru. Dar oamenii au învățat cum se face și de atunci, gospodinele, înainte de Paște, iau ouă, le fierb și le vopsesc și scriu cu ceară, astfel că, atunci când slăbește paza îngerească, dacă se apropie un diavol, rămâne prins în desenul de pe ouă până la Înviere când ouăle sunt puse în coș și duse la biserică. Iar după o noapte întreagă de rugăciuni și clopote, dimineața vine preotul și stropește din belșug cu apă sfințită fiecare coș, așa că diavolii sărmanii, când se întorc îngerii de-i iau de urechi să-i vâre în locurile lor, numai că nu le mulțumesc că îi scapă de așa năpastă.
Tăcerea se lăsă pentru o bucată de vreme peste oameni. Într-un târziu, unul spuse:
-Bun meșteșug, într-adevăr. Oare în alte țări tot așa se feresc de Necuratul?
-Aud că nu, zise călătorul. Prin străinătăți cică ar avea niște cărți de științe, matematici, gramatici și altele care cică sunt atât de încâlcite, că nici dracu nu le dă de capăt decât după mulți ani de învățătură. Dar sunt atât de minunate încât îl transformă pe orice diavol în om înțelept și cumsecade, care muncește cu râvnă și nu mai face drăcovenii, ci doar lucruri folositoare omenirii.
-Adică ei se chinuie ani de-a rândul cu cărțile pe când noi terminăm repede cu niște ouă vopsite, râse un băiețandru, iar râsul lui se împrăștie degrabă printre căruțași, mândri foarte că cei de un neam cu ei sunt mai ceva decât cei din țări străine.
-Da, ei cu știința, iar noi cu ouăle vopsite spuse călătorul. Ce ceață…. adăugă și zâmbetul său sfâșietor de trist părea că se disipă în ceața care făcea chipurile tot mai neclare.
de Ovidiu Huţuleac
Jurnal de Bucovina 