Țin în mână un roman emoționant despre începuturi și sfârșituri, despre mame și fiice, despre iubiri și prietenii, dragoste și pierderi, un roman în care necazurile împărtășite creează legături strânse și speranțe pentru vremuri mai bune.
SECRETUL CIOCÂRLIEI este a doua carte pe care am ales să o citesc din repertoriul Fionei Valpey în decursul a două săptămâni. Îmi plac scrierile ei, pentru că, în spatele poveștilor emoționante pe care le împărtășește, se află o documentare meticuloasă a trecutului istoric. Poate nu degeaba, cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi și au ajuns în mâinile cititorilor din întreaga lume.
Cele mai periculoase călătorii din lume, după cum însuși Winston Churchill afirma, au avut loc în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, când navele britanice și americane au fost purtate la Lacul Ewe înainte de a se îndrepta spre Murmansk, pentru a-i dezorienta pe germani. Convoaiele arctice aveau misiunea dificilă de a aproviziona Uniunea Sovietică pe durata conflictului, cu prețul a mii de vieți ce s-au risipit în apele înghețate. Secretul ciocârliei poate fi considerat un omagiu adus celor care s-au pierdut, dar și celor care au rămas pe dealurile sălbatice, așteptându-i să revină acasă.
Acțiunea romanului se împletește pe două planuri din timpuri diferite și atinge teme esențiale precum cea a războiului sau cea a diferențelor sociale. Pe de o parte, Alec și Flora încearcă să-și scrie povestea de iubire, în ciuda distanței și a pericolelor care îi despart. Pe de altă parte, istoria pare să găsească un mod amuzant de a se repeta, trei decenii mai târziu, când Alexandra Gordon revine pe meleagurile copilăriei, în Aultbea, hotărâtă fiind să reconstruiască povestea părinților ei.
Chiar dacă se mutase în Londra, visând să se bucure de libertate și de un viitor strălucit, Lexie resimțea lipsa mamei care îi era prietenă, confidentă și cea mai mare susținătoare. Îi era dor de Cabana Pădurarului și de gustul cafelei de acasă.
Oarecum forțată de împrejurări să se întoarcă în Scoția, ajunge să aprecieze grija și susținerea localnicilor, chiar dacă aceștia i se par ostili la început. Cu răbdare, tact și consecvență, descoperă de la ei secretele vremurilor uitate și a sacrificiilor pe care generațiile anterioare le-au făcut în numele său.
Cufundându-vă în paginile cărții, aveți ocazia să deveniți martori ai locurilor tainice în care au început și s-au încheiat vieți, să vă lăsați cuprinși de cântecul fermecător al ciocârliei, de libertatea vântului și a mării, să preluați și să aplicați în viața de zi cu zi, modele de umanitate de la comunitatea strânsă ce s-a clădit în micul sat scoțian de-a lungul anilor.
Personaje remarcabile, femei incredibil de puternice precum Bridie, Flora și Mairi, abia așteaptă să vă transmită adevărate lecții de implicare, solidaritate și determinare.
SECVENȚE DIN INTERIOR:
• Tot mai sus, când rămânem fără cântece, o ciocârlie țâșnește din adăpostul arbustului cu flori galbene, zburând asemenea unei rachete minuscule pe cerul albastru de deasupra noastră. În liniștea care ne înconjoară, cântecul său pare să plutească în aer, suspendat, fiecare notă emisă cu o claritate perfectă creând un colier de sunete. Rămân nemișcată, iar eu și Daisy ne ținem respirația, ascultând, până când pasărea devine un punct minuscul, sus deasupra dealurilor, iar cântecul ei este furat de vânt.
• Cum pot să merg mai departe fără ea? Noi două eram o echipă. Atât timp cât ne aveam una pe cealaltă, nu aveam niciodată nevoie de altcineva.
• Tânjea să-l strângă în brațe și să-i simtă căldura, să-l țină în siguranța îmbrățișării ei, dar constrânși de datoria pe care o avea, a trebuit să se rezume la a-i oferi cel mai curajos zâmbet pe care l-a putut schița.
• Zâmbetul tău mă va ajuta să trec prin cele mai agitate mări și să mă întorc acasă.
• Instinctiv, Flora și-a băgat mâna în buzunarul jachetei unde ținea broșa ascunsă atunci când era la muncă. Era legătura ei cu Alec aflat acolo departe, pe mările necruțătoare, și a strâns-o tare, ca pe un colac de salvare. Pentru prima dată într-o lună, și-a permis să mai respire ușurată, o urmă de speranță răsărindu-i în inimă la gândul că avea să-l vadă înapoi acasă, în siguranță pe Alec.
• Era o sabie cu două tăișuri: schimbarea anotimpurilor aducea pur și simplu riscuri diferite, dar nu făcea călătoria mai puțin periculoasă.
• Pierderea vieții oricărui marinar îi afecta pe toți și sufereau pentru iubitele de pe ambele maluri ale oceanului care primiseră cu siguranță până acum una dintre acele telegrame devastatoare, de temut.
• În acel moment a simțit că nu-l mai recunoaște. Bunătatea și blândețea protectorului ei din copilărie dispăruseră și, în schimb, a întrezărit în el posibilitatea unei violențe groaznice, a unei mânii și tristeți ce-i putea copleși pe amândoi. Asta a îngrozit-o.
• Nu pot…, a spus în cele din urmă, când se liniștise suficient pentru a vorbi din nou. Pur și simplu nu pot să o fac, Flora. Nu pot să te tot părăsesc. Nu pot să mă întorc acolo. Nu pot să mai văd nave bombardate. Nu pot să navighez pe lângă oameni care strigă după ajutor. Nu pot să mai dau ordine care știu că vor provoca mai multă moarte și suferință.
• Mai mult decât atât, își dezvolta, de asemenea, un nou sentiment de împlinire: un sentiment al propriului sine și al propriei voci.
• Cântecele tradiționale exprimă lucrurile pe care nu le-am spune în mod normal. Cred că din cauza asta au fost scrise inițial. Ca să transmită din generație în generație lucrurile cu adevărat importante.
• Acesta este un pământ obișnuit de mult timp cu despărțirile.
• O durea parcă din ce în ce mai mult să știe că, de fiecare dată când pleca, era nevoit să îndure acele lucruri care-i distrugea încetul cu încetul sufletul. Uneori simțea că amândoi pluteau în derivă în apele cenușii și reci, luptându-se cu un curent subteran care încerca să-i despartă și era posibil să se dovedească prea puternic pentru ca relația lor să reziste.
• Aud din nou cântecul ciocârliei de pe versanții de deasupra noastră. Mi-aș dori să aibă cuvinte, ca să-mi poată spune tot ceea ce știe. Căci și acest loc – ascuns deasupra mării, înconjurat de dealuri – este unul al tainelor. Este un loc unde au început și s-au sfârșit vieți. Un loc unde singurii martori au fost ciocârlia și căprioarele.
Autor: Lilioara-Mariana Popescu
Jurnal de Bucovina 