O Sâmbătă la Botești

Când eram mic, prima treabă a zilei era mulsul vacii. De fapt întâi îi dădeai să mânânce, râneai, apoi o mulgeai și îi dădeai apă. Acum, primul lucru pe care îl faci după ce te trezești este să bei cafeaua. Dar asta numai pentru că pe valea noastră nu este semnal bun la telefon, altfel prima activitate a zilei ar fi fost verificarea facebook-ului. Drept să zic, absența asta a semnalului e grozav de folositoare. Așa am avut timp să fac o grămadă de treabă, să mă joc cu cea mică și să mă bucur de frumusețea întregii zile. Oricum, mi-e dor de viața la țară, ca de mama. Acolo îți petreci timpul mult mai folositor. Nu treci prin viața ca gâsca prin apă. Înveți să apreciezi munca, oamenii, roadele câmpului și în fiecare zi ai parte de noi experiențe. Chiar să vrei, nu poți sta toată ziua cu ochii în computer. Musai se ivește ceva care te rupe din rutină.

După cafea, cea mai importanta activitate a zilei a fost realizarea unui scrânciob pentru cea mică. De fapt acesta a fost și motivul principal pentru care am venit la Botești de c-o seară înainte. Aveam o datorie morală față de Miruna de la începutul verii, când am stabilit împreună locul pentru dat huța. Atunci i-am zis că trebuie să avem răbdare, că va crește scrânciobul singur din creanga nucului. Dar pentru că n-a mai crescut, mi-a zis cea mică să iau atitudine.

Următoarea activitate pe ordinea de zi a fost așezatul pe peretele de pe hol a unui tablou ieftin și bun, care să-ți însenineze ziua când intri pe ușă. Pentru că atunci când intrai și vedeai numai alb, parcă erai într-un dispensar. Așa, cu o pată de culoare, îmi pare mai primitor holul. Mă ajută să mă simt ca acasă, nu ca și cum aș fi în vizită.

Apoi a trebui să pun cablul de la antenă pe niște stâlpi, pentru că stătea agățat doar pe crengile nucului și ori de câte ori bătea vântul, aveam probleme cu el. Iar anul acesta a bătut vântul cam mult. Când eram mic îmi povestea bunicul că vântul era ținut într-un butoi cu cep și supravegheat de doi bătrânei. Când sărea cepul, bătea vântul până-l găseau bătrâneii respectivi  ca să-l pună la loc și fiind în vârstă, normal că-l găseau mai greu. Iar dacă acum 20-25 de ani erau bătrâni, pesemne că acum unul dintre ei a murit iar celălalt e grav bolnav, ca altfel nu se poate explica atâtea zile de vijelie.

Până să termin toate astea, deja se făcuse ora prânzului. În meniu erau ardei cu smântână, scrob și mămăligă. Mâncare simplă și gustoasă. Am mâncat și eu și cea mică de ziceai că n-am mai văzut mâncare. Toate produsele au fost luate din vecini, în afară de făina pentru mămăligă, care era de la unguri și salamul, care este produs la Cornu Luncii. Întâi au trebuit copți ardeii, curățați, făcut mămăliga, apoi scrobul cu pricina. Chiar dacă a fost un meniu simplu, garantez cu mâna pe inimă că a fost mai bun decât cel de la fast-food sau alte restaurante cu mai multe, sau mai puține fițe.

A urmat siesta, pentru că Miruna trebuia să doarmă și nu se făcea să nu profit inclusiv eu de pe urma programului ei de odihnă. Când ne-am trezit, nenea Costel ne-a propus un troc, oferindu-ne un borcan cu miere contra unor cioate putrede, pe care le va utiliza pentru afumătoarea ce o folosește ca să umble la albine.

Și am încheiat ziua realizând o bancuță, cam strâmbă, dar sănătoasă și pentru că-i făcută de noi, ni se pare chiar drăguță.

Cam atât de la Botești. Abia aștept să ne putem muta acolo pentru e ne bucura cât mai mult de normalitate și firesc.

(de Dragoș Huțuleac)