„Hai nene să ne jucăm, că mâine poate nu mai apucăm!”

Sunt cu Miruna în parc. Lângă mine, mama lui Andrei îmi spune a nu știu câta oară ce norocoasă este nevastă-mea că mă are lângă dânsa și că mă implic în creșterea copilului. Urmează să-mi zică că soțul ei vine numai în august și de Crăciun, că ea e singură cu toate, că i s-a ars un bec în baie și nu găsește o mână de bărbat care să îl schimbe, și că toate se sparg în capul ei și că of!

Știu povestea de aproape un an, de când tot ne intersectăm pe-acolo. Drept să zic, parcă îmi vine să trec pe la ea să schimb becul ală, că e greu să stai de-atâta vreme pe întuneric. Mă bucur în schimb că a găsit o mână de bărbat să repare sertarul din bucătărie, alta care i-a înlocuit două faianțe crăpate (tot la bucătărie), alta care i-a pus o garniză, alta care a ajutat-o să mute patul și alta care i-a montat butelia cum trebuie. Că scăpa gaz. Se stricase filetul. N-am întrebat-o dacă i-a pus garnitură nouă sau a schimbat furtunul, dar știu de la ea că acum merge „ca unsă!”, expresie care mă face să înțeleg că a făcut o lucrătură bună. Acum a rămas numai necazul cu becul, că de el îmi amintește de fiecare dată. Se vede treaba că a citit pe chipul meu că asta ar fi singura activitate gospodărească pe care sunt în stare să o duc la capăt. Doar tătici mai sunt în parc, dar ei au de făcut treburi mai complexe. Numai că eu nu mă înghesui să o ajut în privința asta. De felul meu nu sunt un om grăbit. Aștept până în august și dacă nu rezolvă soțul ei atunci, mai vedem.

Se apropie de noi o umbră de femeie, cu o umbră de copil. Femeia se vede că a fost frumoasă la viața ei și că ceva nespus de greu a dărâmat-o peste măsură, se vede că aproape a rămas fără suflet. Copilul este palid, slăbuț, drăguț și cu niște ochi mari și fantastic de albaștri. „Fecioră-su are leucemie!”, îmi spune șoptit mama lui Andrei, ca să mă pună în temă. Brusc îmi simt sufletul greu ca plumbul uitându-mă la cei doi. Mama băiatului ne salută, se așează pe bancă, îi pune căciulița mai bine pe urechi și îl îndeamnă „Hai, fugi și te joacă și tu cu copilașii!”. Băiețelul zâmbește, îi ia fața în palme și o pupă „Bine mami!”, zice și se îndreptă spre Andrei. Andrei e mofturos și nu are chef de joacă cu alți copii. Se îndreaptă atunci spre Miruna, care e pur și simplu fascinată de tobogane. Fiică-mea se uită la băiețel, se uită la mine, vede că zâmbesc (ceea ce înseamnă că totul e în regulă), îi întinde mâna și spune: „Hadi susu megi a gaban uuuuuuuuuuuuu!”  „Adică mergeți sus să vă dați pe toboganul galben!” –intervin în discuție, sesizând nedumerirea din ochii copilului. Are 4 ani (aflu asta din discuția inițiată de mama lui Andrei cu mama băiatului), dar Miruna mea e mai voinică ca el. „Aveți grijă să nu vă loviți…și să nu obosești Matei”, spune mama copilului, văzându-i pe cei doi cum se fugăresc, în încercarea lor de a ajunge fiecare mai repede la toboganul galben. Nu după mult timp, Andrei pleacă cu mama sa acasă, iar eu rămân cu Matei, mama sa și Miruna. Cea mică vrea să ne jucăm ascunsa dar pe mine parcă nu mă trage inima. Matei urmărește negocierile pe care le port cu fiică-mea și intervine: „Hai nene să ne jucăm, că mâine poate nu mai apucăm!”. Pe mine și maică-sa parcă a căzut cerul în momentul ăla… M-am ridicat și m-am dus să mijez, cei doi urmând să se ascundă. Am mijat mult mai mult ca de obicei, pentru că în timp ce număram, nu mă puteam opri din plâns….

(de Dragos Hutuleac)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s