Nostalgii cu bunici…

…pe la 5 ani, bunicul Teofil, mi-a facut rost nu stiu de unde de o palariuta verde, cu scopul de a intra chipurile si eu in randul gospodarilor din sat. Una dintre cele mai mari bucurii ale copilariei a fost momentul in care mi-a batut un cui in scara care urca la pod, ca sa am unde sa pun palaria cu pricina. Niciodata nu mi s-a parut scara respectiva mai frumoasa ca atunci si nici mandrie mai mare n-am mai simtit ca in momentul cand am asezat-o acolo, sub celelalte doua palarii ale lui, asezate in doua cuie mai sus, care pareau ca stau acolo de o vesnicie. Am purtat palarioara aia vreo doua veri, timp in care, cand ma enervam, dadeam cu ea de pamant. Intre noi fie vorba, cred ca eram grozav de simpatic



. Mai tarziu, tot in cuiul ala ma trimitea sa-mi pun pofta daca jinduiam la ceva ce nu mi se cuvinea. De altfel, respectivul cui niciodata nu a ramas nefolositor, pentru ca dupa ce mi-am pierdut palaria, bunica agata de el tifonul cu branza ca sa se scurga.
Cea mai groaznica pedeapsa data de bunicul era asezatul lemnelor. El niciodata n-a ridicat vocea la mine, nici cand faceam cate una de statea mata-n coada. Pur si simplu imi arata stiva cu lemne: „Vezi lemnele astea de aici?”…le vedeam…„ia si le asează dincoace, ca stau mai bine.”…si le asezam. Peste catva timp faceam alta trasnaie, iara ma lua bunicul in fata lemnelor și incepea „ „Vezi lemnele astea de aici?…„ia si le asează dincoace, ca stau mai bine.” Tin minte ca într-o vacanta de vara le-am schimbat locul de vreo 8 ori. Noroc ca nu erau prea multe! De atunci urasc sa asez lemnele, dar trebuie sa recunosc ca m-a lecuit cu ajutorul acestei pedepse de tare multe apucaturi, plus ca stiu sa stivuiesc lemne ca nimeni altul.
Cand sa mergem sa vizitam vreo localitate sau vreun obiectiv turistic, intai ma intreba ce stiu despre locul respectiv si in functie de raspunsurile mele hotara daca mergem „sambata asta” sau mai amanam o saptamana pana ce invatam cate ceva despre respectiva locatie „ca sa nu ne facem de rusine”. Imi amintesc ca inainte sa mergem la Cetatea de Scaun a Sucevei, m-a intrebat ce stiu despre Stefan cel Mare si, dupa ce a vazut ca nu stiu chiar multe, mi-a spus el cine a fost, ce razboaie a purtat, ce manastiri a ridicat, dupa care mi-a dat o carte de istorie mai veche sa citesc, dupa cateva zile m-a ascultat si pentru ca am stiut, sambata am fost in Suceava si, ca bonus, m-a dus si la muzeu. Eram in clasa a doua. La fel am patit si cu casa memoriala a lui Ciprian Porumbescu, cu cea a lui Sadoveanu, cand am vizitat Baia, cand am mers Malini, s.a.m.d. Asa, cu metodele sale didactice pe care nu le-a studiat nicaieri, mi-a trezit apetitul spre cunoastere si lectura.
Anul acesta s-au implinit 14 ani de cand nu mai este printre noi….Am noroc ca mai traieste bunica. Face indata 89 de ani. In zilele cand durerile specifice varstei sunt mai putine, sau atunci cand nu-si face griji, mai mult sau mai putin inchipuite, pentru copii, nepoti, stranepoti, este acelasi om vesel, cu replicile in buzunar, intelept si sfatos. Dar indiferent de starea ei de sanatate, ramane acelasi om chivernisit, care face mult din putin si uneori, daca chiar trebuie, mai reuseste inca sa faca din rahat, bici, care si pocneste…

pt articol
Cu bunicii in ziua cand am implinit 6 ani

(de Dragos Hutuleac)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s