Din poveștile huțulilor: Răzbunarea Ileancăi

În ziua aia, Ileanca se trezi cu un junghi în inimă. Repede gândul i-a fugit la bărbat, că era plecat de două zile peste deal, la Rădăuți, cu destui bani ca să cumpere doi cai, căruță și plug. Au tras 5 ani ca să strângă banii ăștia. În casă mai aveau bani să cumpere o falcie de pământ, lângă a lor. Cu dinții au ținut de fiecare părăluță muncită cu ziua, ca să aibă și ei  cu ce se gospodări mai bine. Că huțulul fără cal, e aproape ca fără inimă. Nu e întreg și nici nu poți zice că trăiește de-a binelea. Pe el pădurea îl ține! Ori la pădure, dacă nu ai cal, nu faci mare scofală. Pe lângă asta, era timpul să se mai ridice și ei în ochii satului, că prea erau la urma lui…

Cum s-au luat Ion și cu Ileanca

Erau săraci amândoi de mici și vecini pe deasupra. S-au jucat ei cât s-au jucat împreună, până le-au murit părinții, apoi s-au gândit să se ia. Amândoi abia ieșiseră din copilărie. Ea avea 15 ani, el 17. S-au hotărât să facă treaba asta în seara când l-au îngropat pe tatăl lui. Terminase și praznicul, iar el ieșise pe banca de la poartă. Tras la față de nesomn, slab ca un țâr, cu ochii în lacrimi, se uita în gol. Ileanca a venit, s-a așezat lângă el și l-a tras de nas, ca atunci când erau mici, ca să-l aducă cu gândurile în lumea asta. „Ce facem noi Ioane, de-acuma?”, a întrebat fata. Că părinții ei muriseră cu mai bine de un an în urmă amândoi. Taică-său picase la începutul iernii într-o râpă, la mai puțin de 500 de metri de casă. Era beat și nu s-a mai sculat. Înghețase. Acolo l-a găsit maică-sa, a doua zi. De scârbă, s-a prăpădit și ea în primăvară. De atunci, de fată avea grija tatăl lui Ion. Acum se dusese și el în lumea celor drepți…

Băiatul o privi, oftă, îi luă mâna într-a lui și a zis „Apăi de-acuma, ne luăm tu Ilenuță, că pe altcineva, nu mai avem!” Și așa au făcut. În seara aia, fata a rămas peste noapte la dânsul și s-au iubit așa cum știau ei că fac oamenii mari. A doua zi, s-a mutat la dânsul și asta a fost tot. Gardul dintre cele două gospodării l-au pus pe foc și după un an au făcut nunta. Ea deja era însărcinată cu fata cea mare, Olesea când au jucat cearșaful.

Voiau să fie cineva la ei în sat

Anul următor au dărâmat casa ei și grăjduțul, iar cu lemnele bune, au mai făcut o cameră și un pridvor la casa în care stăteau. Munceau cu ziua pe la cine puteau și nu le era chiar rău. Harnici erau amândoi! Al treilea an, a apărut și Doru, feciorul cel mic. Aveau două vaci cu lapte, găini, se descurcau. Problema era, că voiau mai mult. Voiau să fie cineva la ei în sat. Să vorbească lumea cu invidie despre dânșii, să-i știe avuți și să se teamă de avuția lor. Asta era dorința lor cea mai arzândă, că prea slugăriseră pe la toți. Iar ca să facă asta, toți anii ăștia nu au cheltuit nimic. Toți banii munciți, i-au pus deoparte. De mâncare aveau, hainele le-au mai modificat sau au mai primit de pomană, nimic nu le-a trebuit în fața ochilor, decât să vadă caii, căruța, plugul și falcia de pământ de lângă dânșii. Săptămâna asta era pe cale să li se îndeplinească visul. Numai să ajungă cu bine Ion acasă… Gândindu-se la asta, Ileanca a simțit un fior cum îi trece prin inimă și s-a grăbit să aprindă candela de la icoana Sfintei Marii…

Moartea lui Ion

Ion nu a mai ajuns acasă. L-a găsit cineva din Sucevița, în pădure, cu o bărdiță înfiptă în cap și fără niciun ban. Ileanca era să se strice de cap în ziua aia. Numai privirile speriate ale copiilor au făcut-o să-și vie cât de cât în fire. Când l-au adus pe Ion acasă, a plâns cerul, a plâns satul, a plâns preotul, au plâns copiii, numai Ileanca nu mai avea lacrimi. I-a făcut înmormântare frumoasă, de om gospodar, așa cum și-ar fi dorit și bărbată-su. Nu s-a uitat la bani. Aproape toți banii de pământ s-au dus cu înmormântarea lui, dar i-a dat fără să clipească. El era omul ei, lângă care a crescut, cu care s-a jucat, pe care l-a iubit, cu care a făcut casă, a făcut copii, nădejdea, sprijinul și speranța ei. Merita să fie cinstit cum se cuvine. Nouă zile i-a afumat mormântul cu tămâie și a 10-a zis, s-a dus la jandarmerie la Rădăuți, după bărdița care i-a curmat zilele soțului ei. La început nu au vrut să i-o dea, dar Ileanca era tânără, frumoasă și nu s-a sfiit să păcătuiască cu șefii de-acolo, numai ca să obțină ce dorea. A luat securea, a învelit-o în ziar și a adus-o acasă. Pe tăișul ei, sângele lui Ion se închegase ca o hartă, care pornea de la casa lor și se termina acolo unde își găsise sfârșitul, sau cel puțin așa i se părea femeii…

… trebuiau să știe că și el îi iubește, chiar dacă nu mai e pe pământ

Până primăvara următoare, timpul a trecut tare greu. Ileanca mergea în fiecare săptămână cu cei mici la mormântul lui Ion, spunându-le copiilor de fiecare dată ce om bun și harnic fusese acesta, sperând că prin asta, copii nu o să-l uite. Au plantat flori și au avut grijă să fie cel mai îngrijit mormânt din cimitir. Uneori mai venea și singură. Se întindea pe pământul care îi acoperea bărbatul și vorbea cu el despre tot ce o frământa. Pentru ea, era ca și cum o ținea în brațe. Se întorcea de acolo tot timpul mai liniștită și cu mai multă putere. Lumea din sat se și minuna cum se descurcă cu toate singură. Au mai încercat la ea alți bărbați să o pețească, dar nu a vrut bărbat străin stăpân în casa ei. Acolo era munca ei și a lui Ion, atât. Pe lângă asta, ce bărbat putea să-i iubească copiii, așa cum o face un tată adevărat? Nici unul nu avea asemenea putere în suflet, ori ea nu avea să-și sacrifice pruncii că-i ardea ei carnea. Știa că-i tânără, simțea nevoia de bărbat, dar copiii ei trebuiau să știe că au un singur tată și că pe el trebuie să-l respecte, chiar dacă e pe lumea cealaltă. Și mai trebuiau să știe că și el îi iubește, chiar dacă nu mai e pe pământ.

Când a venit primăvara, de ziua Floriilor, Ileanca era mai veselă ca de obicei. S-a jucat toată ziua cu cei mici, le-a luat cucoși de zahar ars de la crâșma de sat, s-au plimbat prin pădure, iar seara înainte să adoarmă, le-a spus povești. Când copiii au închis ochii, Ileanca a fugit până la bătrâna care sta mai jos de ei și a rugat-o să stea seara aia cu cei mici, că ea are ceva treabă la Rădăuți și ar fi plecat de noapte, ca să se poată întoarce a doua zi până la căderea nopții. Bătrâna a acceptat, ca mai stătuse cu copiii Ileancăi și îi erau dragi. Pe lângă asta, știa că o să primească niște bănuți și tare buni mai sunt banii la bătrânețe, când nu mai ai putere.

Răzbunarea Ileancăi

Când a ieșit din casă, Ileanca s-a dus exact la streșina grajdului, unde ascunsese bărdița cu care fusese omorât Ion. A scos-o din ziar și s-a uitat din nou peste harta desenată de sângele bărbatului. Da, ăsta era drumul pe care trebuia să meargă! Sângele închegat o să o conducă la criminal. Era sigură de asta.

A ieșit pe portița casei și a ținut-o într-un suflet până la cimitir. Acolo, a înfipt bărdița în mormântul soțului, s-a dezbrăcat și a început să danseze în jurul mormântului chemând ploaia și sufletul bărbatului ei. Nu după mult timp, deasupra satului au început să cadă stropi grei de apă, ca și cum ar fi fost plini de păcate. O furtună grozavă s-a pornit, acoperind întreaga zare. Ileanca, în cimitir, goală, s-a așezat în genunchi pe mormântul omului iubit și-a împreunând mâinile a rugăciune și a început să zică niște vorbe pe care nimeni nu le înțelegea. Ea le cunoștea de la bunica ei din partea mamei, țigancă, la care mai stătea uneori când ai ei nu aveau ce să-i dea de mâncare. Aia era una din tainele familiei sale și nu crezuse că vreodată o să folosească această învățătură, neplăcută Domnului…

Încetul cu încetul mormântul părea să înțeleagă vorbele femeii. Din el au prins a ieși niște aburi, tot mai mulți, tot mai deși, tot mai grei. Nu se mai ridicau sus, ci au prins a se așeza sub diverse forme, ca și cum o mână nevăzută i-ar fi modelat, până când în fața Ileancăi, a apărut Ion. Un Ion de abur răsărit din mormânt, dar Ion al ei. Acel Ion  lângă care a crescut, cu care s-a jucat, pe care l-a iubit, cu care a făcut casă, a făcut copii, nădejdea, sprijinul și speranța ei. Când l-a văzut, femeia a scheunat ca un câine și s-a aruncat la picioarele lui îmbrățișându-le. Bărbatul ei cel de abur, a mângâiat-o pe păr, a ridicat-o și a sărutat-o așa cum numai el știa să o sărute…

Plângând, Ileanca a scos bărdița din mormânt i-a pus-o în mâini, l-a îmbrățișat și zâmbind a suflat asupra înfățișării sale de abur. În acel moment, Ion cel din abur s-a desprins din trupul mormântului său mai ușor ca un fulg și cu securea în mână, a dispărut în văzduh. Furtuna s-a potolit, iar în liniștea nopții, din cimitirul satului, se auzeau numai hohotele de plâns ale Ileancăi….

Peste câteva zile, autoritățile statului au căutat-o pe femeie acasă. I-au arătat o scrisoare de-a cuiva din Ulma, care recunoștea că el l-ar fi ucis pe soțul ei. Bărbatul respectiv a fost găsit mort, în casă, de nevasta lui. În cap avea înfiptă bărdița cu care îl omorâse pe Ion al Ileancăi…

(de Dragos Hutuleac)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s