Mătușa Eleonora zâmbea rar. Îi muriseră amândoi băieții și simțea că nu mai are pentru ce trăi. Cu golul ăsta în suflet a stat vreme de mai bine de 30 de ani. Nu era zi în care să nu se gândească să se omoare și ea, numai ca o secundă să le mai audă vocea de pe lumea celaltă. Numai că-i era rușine de Dumnezeu să facă asta. Dacă El i-a dat viață, cum să și-o ia dânsa? Tot El trebuie să hotărască când e gata. Și-n fiecare zi se ruga Lui să se termine mai repede. Numai că El era încăpâțânat și o lăsa mai departe să se petreacă pe lumea asta cu sufletul gol și pustiu.
De fapt, când sufletul ți-e golit de orice bucurie, e ca și cum deja ai fi murit. Nu prea mai ești om. Ai culoarea morților, miroși a mort, ești rece ca un mort. Exact ca ea, ca Eleonora. De asta o și evirau oamenii în sat. Iar în biserică, era singura care nu se pupa cu nimeni. Când gospodinele dădeau ochii cu ea, îi lăsau în jos, și-și vedeau de treaba lor. Numai preotul ce avea curaj să se apropie de dânsa.
Când o întrebai „ce-i fericirea, mătusă Eleonora?” avea puterea să zâmbească și să-ți spună că „cea mai mare bucurie a vieții este să-ți crești copiii”…. iar cea mai mare durere „să-ți fie dor de ei și să n-ai speranță că-i mai vezi”
Am aflat că între timp s-a dus să-i vadă. Nu când a vrut ea, ci când a vrut El. Și că în sicriul ei simplu, din scândură de brad, avea fața senină cum nu a avut-o niciodată cât timp a trăit. Se vede treaba că și băieții ei au așteptat-o cu tare mare dor. După atâția ani, era timpul să se revadă…
de Dragos Hutuleac
Jurnal de Bucovina 
O poveste tristă dar spusă frumos, ca un îndemn să prețuim ce-avem.
ApreciazăApreciază